Cetatea Neamț- fortăreața de necucerit a Moldovei

cetatea neamt

Primul eveniment deosebit referitor la cetatea Neamţ s-a petrecut la sfarşitul secolului al XIV-lea, în timpul domniei lui Ştefan I Muşat (cca.1394-1399), când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ce urmărea o politică de expansiune teritorială la răsărit de Carpaţi, întreprinde o expediţie militară asupra Moldovei. Cronica oficială maghiară şi documentele emise de Sigismund consemnează că armatele regale au înaintat până la reşedinţa domnească, unde Ştefan I „i-a făcut supunere”.

În preajma Cetăţii Neamţ, „ante castrum nempch”, pe care cu siguranţă regele Ungariei a asediat-o, s-a emis, la 2 februarie 1395, un act de cancelarie care constituie prima menţiune documentară certă a monumentului. Referitor la acest eveniment, cronica veche moldovenească a păstrat ştirea că Ştefan Vodă a învins pe regele Sigismund la Hindău (azi Ghindăoani, comuna Bălţăteşti, la circa 12 km sud de Targu Neamţ), fapt confirmat şi de inscripţia de pe piatra de mormânt a lui Ştefan I de la Rădăuţi. Cum regele Ungariei a mai dat, la câteva zile diferenţă, respectiv la 14 februarie, un alt act de cancelarie în Braşov, se poate deduce că oştile sale au trecut munţii în grabă după lupta de la Ghindăoani.

Concluzia care se desprinde este uşor de tras: la acest prim botez al focului – cetatea Neamţ a rezistat cu succes în faţa oştilor duşmane, înscriind o primă pagină de istorie glorioasă. Dezvoltarea tehnicii de luptă prin perfecţionarea armelor de foc, care puteau arunca ghiulele mult mai mari şi mai grele, de piatră sau de fontă, capabile să provoace distrugeri zidăriei, a făcut ca cetăţile să se adapteze noilor pericole, drept pentru care construcţiile în unghi drept au fost încadrate de turnuri sau bastioane rotunjite. La Cetatea Neamţ astfel de lucrări au fost realizate în timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), probabil în timpul dintre lupta de la Vaslui din ianuarie 1475 şi 26 iulie 1476, când a avut loc confruntarea de la Războieni. Atunci, zidurile cetăţii au fost supraînălţate cu circa 6–7 m, iar în interior au fost construite o serie de dependinţe necesare garnizoanei militare. În partea de nord şi nord-est a fortului s-a săpat un nou şanţ de apărare mult mai adânc şi mai larg, flancat de patru bastioane semicirculare cu ziduri groase şi rezistente, cu înălţimi variabile, de până la 30 de metri. Zidăria era prevăzută cu creneluri şi ferestre înguste, prin care apărătorii cetăţii puteau să supravegheze şi să lovească duşmanii. Remarcabile au fost noua cale de acces în cetate, reprezentată de un pod arcuit, sprijinit pe 11 piloni de piatră, podurile mobile şi „cursele de şoareci”.

Aplicând tactica atragerii duşmanilor într-un loc favorabil oştirii sale, Ştefan cel Mare va opune, in iulie 1476, o darză rezistenţă în faţa armatei otomane de circa 200.000 de ieniceri şi spahii, condusă de însuşi sultanul Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. La Valea Albă-Războieni, la circa 25 km de Cetatea Neamţ, oastea moldovenească de numai 12.000 de oşteni, formată mai ales din boieri şi curteni, s-a luptat cu disperare utilizând fortificaţiile pregătite cu puţin timp înainte de sfârşitul lunii. Moldovenii, cu rândurile împuţinate, i-au oprit totuşi pe duşmani până la căderea nopţii, când au părăsit tabăra, retrăgându-se spre pădurile învecinate. Subliniind dramatismul luptelor, cronica lui Grigore Ureche arată că „moldovenii n-au căzut fiştecum, ci stropşiţi de mulţimea duşmanilor”. Cu credinţa că Ştefan cel Mare s-ar fi refugiat in cetatea de la Neamţ, apropiată de locul bătăliei, sultanul vine cu o parte din oastea sa asupra acesteia. Se pare că în cetate, la acea dată, s-ar fi aflat şi o parte din prizonierii turci din lupta de la Vaslui, pe care domnul Moldovei i-a folosit la lucrările de fortificare.

Deşi au sperat să intimideze mica garnizoană prin numărul lor impresionant, turcii n-au putut cuceri cetatea; ba, mai mult, au trebuit să facă faţă atât arcaşilor, care au răspuns prin lovituri sigure din spatele meterezelor, cât şi tunarilor care şi-au făcut din plin datoria cu mijloacele avute la dispoziţie. „Făcând încercarea de a cuceri fortăreaţa amintită, s-au aşezat şapte bombarde şi în decurs de opt zile s-au făcut efortul de a o cuprinde, dar două din cele bombarde s-au spart, iar cei care se aflau în fortăreaţă nu voiau să stea de vorbă şi toţi se apărau cu artilerie şi nu le păsa de noi”.

Cronicarul Ion Neculce scria că bombardele turceşti au fost aduse pe drumul ce ocolea coama muntoasă „pre despre Moldova” şi au fost amplasate pe dealul din faţa cetăţii, cel mai probabil pe versantul sudic al varfului Cerdac. Zidurile au rezistat, iar oştenii „au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte de ave nevoie cetatea şi au lovit în gura unei puşci turceşti, de au sfărâmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cât şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărâmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârfu de munte, de unde ave cetatea nevoie, ce numai le-au căutat a să da în lături de la acel locu”. O relatare asemănătoare avem şi in Cronica moldo-germană, care consemnează că „împăratul a asediat o cetate cu numele de Neamţ: cei din cetate dădură în tunul cel mare şi împuşcară şi pe comandantul artileriei. Atunci împăratul se retrase”.

Întărită şi fortificată în timpul lui Ştefan cel Mare, Cetatea Neamţ a avut un rol deosebit de important mai bine de două veacuri, cunoscând fie momente de eroism legendar, fie distrugeri grave. Datele de care dispunem pentru perioada post-Ştefan Vodă sunt destul de sporadice şi cu multe lacune, pentru lungi perioade fiind amintiţi doar pârcălabii cetăţii, care-şi exercitau autoritatea asupra întregului Ţinut Neamţ. Printr-un document din 10 mai 1529, voievodul Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) solicita patriciatului de la Bistriţa să-i trimită un zidar priceput pentru efectuarea unor lucrări la Cetatea Neamţ, al căror specific nu era precizat. La sfârşitul primei domnii a lui Petru Rareş, când acesta a fost părăsit de o mare parte din boieri şi a fost nevoit să ia drumul pribegiei spre proprietăţile sale din Transilvania, Cetatea Neamţ şi-a deschis porţile în faţa oştilor lui Soliman Magnificul.

Începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cetatea Neamţ a devenit un punct aprig disputat de către diferiţi pretendenţi la tronul Moldovei, uneori fiind loc de refugiu pentru familia domnească şi adăpost pentru tezaurul ţării. Importanţa cetăţii a fost tot mai mult diminuată odată cu întărirea dominaţiei otomane, care nu se putea împăca cu ideea existenţei unor fortificaţii puternice, adevărate bastioane în lupta pentru apărarea libertăţii teritoriilor româneşti. Din acest motiv, cetăţile nu numai că n-au mai fost întărite pentru a face faţă noilor tehnici militare, dar au fost supuse şi unor distrugeri sistematice. La începutul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564), cetăţile Neamţ şi Suceava au fost incendiate din ordinul sultanului, care pentru a slăbi ţara din temelie „lasă cuvant că cine va risipi cetăţile din ţara Moldovii, aceluia va da domnia, deci Alexandru Vodă, făcându pre cuvantul împăratului, împlându toate cetăţile cu lemne, le-au aprinsu de au arsu şi s-au risipitu, numai Hotinul l-au lăsat, ca să fie de apărătură dinspre leşi” (Grigore Ureche).

Mai mult aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Lumea Presei, lumeapresei.ro