Taina Sfântului Maslu – transfigurarea taumaturgică a suferinţei

cruce_crestina-590x375

Asumarea suferinţei şi bolilor de către fiecare dintre noi demonstrează o matură experienţă duhovnicească fortificată în focul încercărilor, ce ne pregăteşte  în perspectiva întâlnirii noastre cu Hristos cel Înviat.

Nu există persoană umană care să nu fi experiat măcar o dată în viaţă amarul gust al suferinţei. Deşi această traumă îşi lasă cel mai adesea amprenta pe înfăţişarea şi trupul omului, rădăcinile ei coboară mai profund, în adâncul fiinţei umane, înfigându-se în inima ei. Dintr-o eronată înţelegere, dar şi pregătire în vederea acceptării ei în viaţa noastră, suferinţa şi efectele ei  sunt de cele mai multe ori exagerate. Însă trebuie să ne asumăm crucea bolii, a necazurilor, a suferinţei, deoarece ea este parte integrantă a vieţii noastre şi tocmai din acest motiv Hristos spune apostolilor: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33). Vieţuirea în cel mai autentic duh creştin nu ne garantează siguranţa existenţei în afara oricărei neplăceri generate de boală în lumea aceasta, ci ea confirmă capacitatea noastră de înţelegere a faptului că bucuria izvorăşte din profunzimile crucii: „Prin cruce s-a adus bucurie la toată lumea”. Mai mult chiar, necazurile şi durerile trebuie să devină o prezenţă necesară în existenţa noastră, atunci când dorim să devenim părtaşi patimii lui Hristos şi ne deschid o altă perspectivă de înţelegere a durerii, ca mijloc al despătimirii şi cale a revelării lui Dumnezeu în om: „Ne lăudăm şi în suferinţe, bineştiind că suferinţa aduce răbdare.” (Romani 5, 3).

Disfuncţiile sufleteşti sunt cauzele bolilor

Conform teologiei patristice, boala nu se rezumă la un conflict interior, generat de experienţe traumatice refulate în subconştient, ci la deteriorarea puterilor sufletului până la întunecarea şi chiar moartea minţii, care nemaifiind în comuniune de iubire cu Dumnezeu se îmbolnăveşte, generând la rândul ei stări bolnăvicioase ce se repercutează asupra trupului. Când mişcarea puterilor sufleteşti este contra firii şi sufletul nu-L mai vede pe Dumnezeu ca lumină, înseamnă că omul este bolnav duhovniceşte. Pe de altă parte, ceea ce numim sănătate nu se rezumă la un simplu echilibru psihologic, sau la vindecarea unei boli somatice, ci e o transfigurare a întregii fiinţe umane psihosomatice în lumina Duhului Sfânt. Este motivul pentru care vindecarea în spiritualitatea creştină nu vizează exclusiv reabilitarea biologicului, a trupului, ci în mod fundamental cea care operează teandric în adâncul inimii omului, fiind direcţionată spre omul cel ascuns al inimii, care de cele mai multe ori poate fi şi cauza nefastă a multor anomalii trupeşti. Chiar dacă atât boala, cât şi vindecarea au ca punct de plecare sufletul şi mai apoi trupul, acţiunea terapeutică a Bisericii este orientată spre omul întreg şi subînţelege subordonarea trupului faţă de suflet, deoarece „sufletul este pentru trup ceea ce este Dumnezeu pentru suflet”.

„Vasul” prin care Dumnezeu trimite puterea Sa tămăduitoare este preotul, cel care continuă lucrarea taumaturgică a Marelui Terapeut, a „Omului durerii”, a „Mielului înjunghiat de la facerea lumii” (Apocalipsă 13, 8). Viaţa liturgică are drept scop restaurarea omului, iar Tainele, în cadrul Bisericii, sunt prin excelenţă integrate acţiunii taumartugice sau vindecătoare, ele trasând calea prin care Dumnezeu se revelează omului, „continuând vizibilitatea Sa istorică” (Nicolae Cabasilla). Biserica, prin toate mijloacele sale, are misiunea de a oferi omului sănătate duhovnicească, iar cine dispune de această sănătate este capabil să aibă altă percepţie şi atitudine faţă de propria suferinţă, prin raportul pe care reuşeşte să-l stabilească între crucea sa şi crucea lui Hristos. Desigur că omul nu poate supravieţui cu stigmatul propriei suferinţe ce se amplifică până la paroxism strivindu-i fiinţa şi determinându-l să creadă că aceasta îi este constitutivă, ci el este chemat să înţeleagă faptul că prin orice efort duhovnicesc, penitenţial şi liturgic întreprins, poate deveni mai sănătos psihosomatic şi în acelaşi timp mai aproape de idealul de vieţuire creştină.

Biserica – farmacie duhovnicească

Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e un organism viu tocmai pentru că Hristos îi generează această viaţă, har vindecător, fiecare dintre mădularele sale primindu-L în inimă prin lucrarea Duhului, acolo unde omul cel ascuns al inimii ţine în braţe pe Hristos Pruncul. Animată de dinamismul lucrării Duhului, viaţa Bisericii deprinde puterea vindecării prin toate mijloacele sale, în felul acesta textul biblic devine şi text vindecător, asemenea textului liturgic. Puterea vindecătoare ce a oprit neputinţa celeia ce era  în curgerea sângelui de doisprezece ani poate vindeca pe tot cel ce cu credinţă curată se atinge de Euharistie, icoane, moaşte, agheasmă, untdelemn sfinţit şi cruce. Toate îşi au sursa puterii harice în Hristos Doctorul, trimis să vindece „rana de nevindecat” a umanităţii lovite de păcat, luând asupra Sa „durerile noastre şi împovărându-se cu suferinţele noastre” (Isaia 53, 3). În persoana Sa, Hristos a tămăduit firea umană redându-i adevărata sănătate, iar persoanele umane pot beneficia de acest dar împărtăşindu-se din El în Biserică, prin lucrarea Duhului în Sfintele Taine. Fiecare dintre Tainele Bisericii are putere vindecătoare, ele fiind modalităţi de tămăduire a fiinţei umane, iar Biserica, după expresia hrisostomiană, este „o farmacie duhovnicească”. În felul acesta, curăţirea şi vindecarea pe care le primim prin intermediul Tainelor ne deschid perspectiva îndumnezeirii, ele toate fiind aspecte ale unei singure taine: Dumnezeu, Marele Filantrop, trimite omului harul mântuitor şi vindecător, iar omul, primindu-l, creşte duhovniceşte întru asemănarea cu El.

Sfântul Maslul este prin excelenţă taina vindecării omului, a restaurării in integrum a lui, beneficiind de statutul său de taină penitenţială şi de emblema ei simbolică. Maslul evidenţiază faptul că boala trupească nu-şi are izvorul în trup, ci e consecinţa unei „disfuncţii” spirituale, a unei îmbolnăviri interioare şi de aceea acolo unde ştiinţele medicale nu pot interveni decât superficial, taina reface armonia persoanei, îi cicatrizează rănile prin puterea Duhului prezentă în untdelemnul sfinţit cu care este însemnat cel bolnav.

Boala, de orice natură ar fi, este una dintre principalele cauze ale deprimării omului contemporan şi, de cele mai multe ori, mijloacele umane moderne de vindecare nu pot reuşi să o învingă. Conştiinţa că boala ar putea avea drept cauză păcatul şi că moartea ar putea apărea surprinzător, nelăsând timp de pregătire pentru marea înserare, pot produce tulburări extraordinare în fiinţa umană. Chiar şi în această situaţie limită de slăbire sufletească şi boală spirituală, Dumnezeu îşi revarsă mila faţă de cei suferinzi, iar Sfântul Maslu, prin cele şapte rugăciuni ale sale, dar şi prin pripeala cântării Sfântului Arsenie, repetată după fiecare tropar, care cere: „Stăpâne, Hristoase Milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău!”, evidenţiază tocmai acest aspect . Sfântul Maslul ar putea fi privit ca o taină ce se îngrijeşte în mod deosebit de trupul omului, subliniindu-se prin aceasta importanţa pe care trupul o are în constituţia fiinţei umane şi în câştigarea mântuirii, dar mai ales pentru faptul că Însuşi Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat trup uman, iar îndumnezeirea omului implică şi prezenţa trupului. Harul vindecător al Maslului se revarsă asupra celor două elemente ale fiinţei, el lucrând asupra sufletului, curăţindu-l de păcate, iar asupra trupului, făcându-l instrument al lucrării sufletului. Prezenţa harului Duhului Sfânt în untdelemnul sfinţit are mai ales scopul curăţirii de păcate, al tămăduirii de patimi şi al ridicării omului la o viaţă de sfinţenie. Aceasta ne face să înţelegem că tămăduirea păcatelor cerută atât de insistent în rugăciunile tainei se referă, de fapt, la rădăcinile păcatelor, care pe fondul slăbiciunii şi obişnuinţei cu păcatul pot genera mereu alte păcate, iar prin aceasta să aibă ca efect văzut boala trupului.

Hristos, Marele Taumaturg

Vechimea practicării acestei taine este considerabilă, iar textul de la Iacov, 5,15 demonstrează administrarea ei încă din timpul apostolilor, de asemenea şi provenienţa ei de la Hristos Însuşi, Adevăratul izvor al tămăduirii. Textul de la Marcu 6, 13 subliniază faptul că vindecarea cu untdelemn era practicată de apostoli chiar când erau cu Hristos: „ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi”, iar textul de la Marcu 16, 15-18 demonstrează că practica vindecării ocupa un loc important în misiunea apostolilor, fiind în acelaşi timp o poruncă divină: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura… Peste bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”.

Secvenţa îngrijirii, cu untdelemn şi vin, a celui căzut şi plin de răni de către Samarineanul milostiv şi apoi încredinţarea lui Bisericii în vederea continuării acestei lucrări este cea mai emblematică în a arăta caracterul eminamente taumaturgic al operei mesianice a Mântuitorului, precum şi vocaţia hristică a oricărui act social-filantropic,  vindecător al Bisericii. Aşadar, Hristos nu a venit la plinirea vremii  să definească ceea ce este  răul, adică să-i dea consistenţă, ci să ne înveţe cum să luptăm împotriva lui, ca lumea să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.

Taina Sfântului Maslu cuprinde câteva elemente principale liturgico-simbolice. Partea de început a rânduielii Tainei este dominată de canoanele alcătuite de Sfântul Arsenie, ce au darul de a pregăti pe bolnav pentru primirea binecuvântării lui Dumnezeu. Chemarea milei lui Dumnezeu şi implorarea ajutorului Său apar din ce în ce mai intens în fiecare cântare a canoanelor, iar pripeala „Stăpâne, Hristoase Milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău!” punctează metric dorinţa de izbăvire ce străbate parcă din lăuntrul celui venit spre vindecare.

Rostirea de şapte ori a rugăciunii de sfinţire a untdelemnului, precedată de Binecuvântarea mare cu Sfânta Evanghelie în semnul sfintei cruci deasupra untdelemnului, subliniază importanţa materiei şi rolul pe care aceasta îl are în iconomia tainei: „Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuşi Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi spre izbăvirea din toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea”. Faptul că această rugăciune se citeşte de şapte ori nu rezultă din numărul preoţilor oficianţi, deoarece chiar dacă s-ar oficia, în mod excepţional, cu mai puţini (niciodată unul singur), ea tot de şapte ori va trebui rostită, ci din faptul că adevăratul sfinţitor al materiei Tainei este Duhul Sfânt, iar matricea Sa simbolică este cifra şapte.

Untdelemnul folosit în cadrul acestei taine a fost dintotdeauna evaluat nu numai ca aliment, ci şi ca un balsam sau medicament pentru vindecarea rănilor de către popoarele mediteraneene, el fiind perceput ca simbol de lumină, puritate şi prosperitate. Pentru regii Israelului era simbol al autorităţii, puterii şi gloriei pe care le dobândeau prin ungere de la Dumnezeu, iar cuvântul uns, în transcriere ebraică a dat Mesia, Unsul Domnului   (I Regi, 24, 7), care în greceşte înseamnă Hristos. Duhul Sfânt, simbolizat de untdelemn, Se odihneşte în Hristos, Care prin puterea Sa vindecă rana lăsată de păcat în inima umanităţii. În felul acesta, prin  invocare, Duhul Sfânt sfinţeşte untdelemnul care devine un vehicul purtător al energiilor vindecătoare şi prin administrare activează darurile taumaturgice ale jertfei lui Hristos.

Citirea celor şapte pericope biblice din Apostol şi Evanghelie înseamnă că actul vindecător nu este rezultatul unei intervenţii medicale sau al unei vindecări miraculoase, ci o acţiune iubitoare a lui Dumnezeu, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Cel care poartă fără durere neputinţele noastre, cu a Cărui rană toţi ne-am vindecat”. Pericopele evanghelice ce sunt citite în cadrul slujbei ne relatează faptul că Maslul este o taină a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu îndreptată spre suferinţele omului, că El locuieşte în inimile noastre curăţite, că puterea de vindecare şi îndreptare a răului din om au primit-o şi Apostolii, iar prin succesiune apostolică aceasta s-a transmis până astăzi, că Hristos este Cel ce poartă neputinţele şi bolile noastre, că vindecarea primită prin această ungere este spre sfinţire şi comuniune cu Dumnezeu, că pentru a beneficia de roadele Tainei avem nevoie de credinţă puternică asemenea femeii cananeience, că roadele acestei taine sunt destinate, fără deosebire, tuturor celor bolnavi sufleteşte sau trupeşte. Astfel, Evanghelia care în cultul creştin simbolizează prezenţa lui Hristos Logosul mărturiseşte primitorilor care sunt condiţiile şi efectele primirii acestei taine. Citirile pericopelorevanghelice ne aduc „vestea cea bună” că Hristos este la fel de viu şi de prezent în viaţa noastră, venind în întâmpinarea noastră atunci când ne poticnim în propriile neputinţe.

Numărul şapte – matricea simbolică a Duhului Sfânt

Cele şapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului, însoţite de tot atâtea ungeri ale bolnavilor de către preoţi ocupă un loc esenţial în cadrul slujbei. Ele ne arată iubirea şi milostivirea pe care Dumnezeu le-a arătat-o întotdeauna oamenilor. Îi cer să-l ţină în viaţă pe cel bolnav, să-l întărească trupeşte, să-i ierte păcatele, să-i uşureze suferinţele, să-l sfinţească şi să-l înnoiască. Fiecare rugăciune, la rândul ei, insistă pe una sau mai multe dintre aceste cereri, dar toate leagă vindecarea sufletească de cea trupească, arătând-o ca fundamentală pe cea sufletească. Untdelemnul este simbolul milei dumnezeieşti (Luca 10, 33), al bucuriei şi al sfinţeniei: „caută dintru înălţimea Ta cea sfântă, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, cu darul Duhului Sfânt, în ceasul acesta şi-l sălăşluieşte pe dânsul întru robul Tău (N)”.

Ungerea în semnul crucii ne aduce aminte de semnul izbăvirii din moarte a evreilor în captivitatea egipteană, de puterea toiagului ce a despărţit apele, de şarpele de aramă ce ne poate scoate din robia patimilor, e imaginea mântuirii şi a patimilor hristice, e semnul chenozei pe Golgota, dar şi al măreţiei eshatologice pe norii cerului. Este, de asemenea, semnul legământului dintre Dumnezeu şi oameni şi, totodată, este  semnul providenţei lui Dumnezeu manifestată asupra oamenilor credincioşi : „Facă-se, Doamne, undelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie inimii, veselie veşnică”.

Însemnarea cu ulei sfinţit în semnul crucii imprimă celui bolnav puterea tămăduitoare izvorâtă din rana lui Hristos crucificat. De remarcat este faptul că ungerea se administrează la frunte, ochi, nări, gură, piept, mâini şi picioare, adică în şapte zone esenţiale, ceea ce demonstrează că şi trupul omului stă tot sub semnul acestui număr, dovedind afinităţi, disponibilităţi, în relaţie de comuniune cu Duhul Sfânt. Sensul însemnării este subliniat de troparul: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ne-ai dat-o nouă…”. Însuşi Hristos Cel răstignit şi înviat se sălăşluieşte prin semnul Crucii în bolnav, dându-i puterea abţinerii de la păcat, sporindu-i răbdarea în suferinţă şi fortificându-i sufletul  care va stăvili patimile de orice fel.

Deschiderea Evangheliei şi  aşezarea ei  pe capul bolnavului sunt urmate de citirea rugăciunii de pocăinţă prin care se cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor bolnavului. Deschiderea Evangheliei nu se face din considerente magice sau pentru aflarea viitorului curs al vieţii bolnavului, ci pentru a aminti celui suferind că  mintea lui trebuie să cugete cele ale Evangheliei, ca întru lumina dreptelor învăţături toate celelalte mădulare  să acţioneze în conformitate cu acestea: „Gura lui o umple de lauda Ta. Buzele lui le deschide  spre vestirea numelui Tău. Mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele lui îndreptează-le spre  vestirea Evangheliei Tale. Toate mădularele  şi gândirea lui, întăreşte-le cu harul Tău”. Bolnavul nu doar se atinge de Evanghelie asemenea momentului în care ea este aşezată în mijlocul Bisericii în mod festiv, pentru sărutare; ea este cuvântul viu şi lucrător al lui Dumnezeu, este mâna lui Hristos ce binecuvintează şi vindecă, miluieşte şi tămăduieşte; aceeaşi mână ce s-a atins de soacra lui Petru şi au  lăsat-o frigurile (Matei 8, 14-15), s-a atins de bolnavi şi i-a făcut sănătoşi (Luca 4, 40), de ochii orbului din naştere (Ioan 9, 2-7) pentru că Hristos este pretutindeni şi neschimbat, iar formele manifestării puterii Sale vindecătoare sunt prezente în cuvinte, cu atât mai mult, prin Duhul Sfânt, în Tainele Bisericii.

Săvârşirea acestei taine de şapte preoţi manifestă învăţăturaBisericii despre puterea rugăciunii în comun. Desigur că numărul slujitorilor nu face decât să ne trimită cu mintea la prezenţa Duhului Sfânt Care este adevăratul Vindecător şi ne aduce aminte de începuturile organizării Bisericii primare, când au fost aleşi pentru activitatea filantropică a ei şapte diaconi, iar criteriul alegerii era ca ei să fie „bărbaţi plini de Duhul Sfânt”. De asemenea, ne aduce aminte de cei şapte arhangheli în „mîinile” cărora stă destinul Universului creat: Rafail, Gudiil, Salatiil, Uriil, Mihail, Gavriil, Varahiil, dar şi de sfeşnicul cu şapte braţe, Menorah, ca simbol al luminii spirituale, al germenului vieţii şi al mântuirii. Numărul celor şapte preoţi subliniază faptul că în Biserică întotdeauna comuniunea dă putere celui bolnav prin puterea credinţei şi solidaritatea creştină autentică: „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună”(I Corinteni 12, 26). Preoţii se roagă nu numai pentru vindecarea, ci şi pentru reintegrarea celui bolnav în trupul Bisericii: „Dăruieşte-l pe dânsul sănătos şi întreg Bisericii Tale ca să fie bineplăcut Ţie şi să facă în toate voia Ta”.

Cifra şapte şi universul creat

Trebuie menţionat faptul că Taina Sfântului Maslu stă sub semnul numărului şapte, număr cu o complexă bază simbolistică de factură creştină: şapte preoţi, rostirea de şapte ori a rugăciunii de sfinţire a untdelemnului, şapte pericope apostolice, şapte pericope evanghelice, şapte rugăciuni, şapte ungeri în şapte zone ale corpului, şapte lumânări, şapte beţişoare pentru ungere. Această realitate nu poate fi considerată pasageră, întâmplătoare, sau un rezultat al coincidenţelor, ci este rezultatul limpede al practicii bimilenare creştine. Chiar dacă textul de la Iacov 5, 15 nu sugerează numărul slujitorilor, ci exprimă efectele tainei, credem că numărul slujitorilor reiese din plenitudinea şi încărcătura sacră a numărului şapte ce animă componentele slujbei. Din complexitatea semantică a acestui număr vom încerca să surprindem câteva nuanţe specifice doar tradiţiilor mozaică şi creştină, tocmai pentru a rămâne în acelaşi registru tematic.

Cifra şapte simbolizează totalitatea spaţiului şi a timpului, a lumii văzute. Este simbol al plinătăţii timpului ce curge spre veşnicie; este numărul încheierii şi reînnoirii ciclice. Creând lumea în şase zile, Creatorul vede că toate au fost bune foarte, iar în ziua a şaptea,  după ce împlineşte actul creaţional, Se odihneşte, adică  poartă de grijă de tot ce a făcut prin cuvânt. Omul, ca fiinţă creată „după chipul şi spre asemănarea cu Dumnezeu” a rămas în dimensiunea lui şapte, aşteptând pe Hristos Care, prin întrupare la plinirea vremii, a deschis perspectiva zilei a opta, a transfigurării sale. De aceea şi Maslul este o taină ce rămâne sub incidenţa lui şapte, a creatului, pentru că ea recompune, cicatrizează fiinţa umană şi, restaurând-o, o deschide spre veşnicia lui opt, deoarece, din punctul de vedere al antropologiei patristice, natura umană se defineşte în mod fundamental prin relaţia ei cu Hristos înviat. Dar pentru a trece în timpul zilei a opta, trebuie să murim acestei lumi biologice bornate în hotarele  lui şapte. În fapt, viaţa omului nu este decât  un amestec de moarte şi înviere. În creşterea sa  trupească, omul trece printr-un fel de moarte pentru a accede în starea superioară  a existenţei sale, starea paradisiacă, străină dispoziţiilor noastre naturale. Mai precis, trecerea de la statutul de prunc la cel de copil, de la copil la adult, de la adult la bătrân înseamnă a muri câte puţin pentru fiecare etapă anterioară a vieţii de câte ori suim câte o treaptă. Nu ne mai întoarcem niciodată la acea stare. Suntem morţi pentru etapele respective, dar ni le asumăm prin atributele  sufletului nostru. Însă, pentru viaţa spirituală, două „morţi” sunt importante. Altfel spus, viaţa spirituală a omului se derulează între două „morţi”. Una înainte de botez şi una la sfârşitul etapelor vieţii biologice. Aceste două „morţi” sunt  precedate de câte o ungere.

Insistând puţin, Botezul, ca taină care nu se repetă, este considerat a fi poarta de intrare în Biserica lui Hristos. Afundarea în apele baptismale înseamnă „moartea” omului celui vechi, iar ieşirea din apă înseamnă „renaşterea” omului nou prin apă şi duh, care apoi se îmbracă cu haină luminată, având acces la izvoarele dătătoare de har şibinecuvântare pe care  le oferă Biserica în perspectiva  progresului spiritual în Iisus Hristos. Din punct de vedere liturgic, înainte de  afundarea în apă, preotul face o ungere, nu ca taină, în numele Preasfintei Treimi, cu untdelemnul bucuriei, spre tămăduirea sufletului şi a trupului,  spre ascultarea credinţei, ca să facă lucrurile lui Dumnezeu şi să meargă pe căile indicate de Hristos. După această ungere „înainte de moarte”, noul mădular al Trupului Tainic al lui Hristos va fi afundat în apă în semn de îngropare a omului vechi. La ieşirea din apă, omul cel nou se pecetluieşte cu Duhul Sfânt, având apoi acces la izvoarele inepuizabile din care-şi adapă şi hrăneşte trupul şi sufletul, traversând celelalte etape biologice şi spirituale până ce se apropie de punctul terminus al vieţii, când, prin moarte, trece în viaţa cea nouă, adică în timpul zilei a opta care este prezentul continuu al lui Dumnezeu. Atunci când cineva moare, în spiritualitatea franceză, se spune că il est né au ciel, adică s-a născut în ceruri, unde nu se mai vorbeşte de moarte. În Biserica Ortodoxă, slujba înmormântării nu este  taină, ci ierurgie. În practica mai veche a Bisericii Ortodoxe, când cineva era bolnav de moarte sau era ajuns la vârsta  senectuţii, era obiceiul ca familia să cheme mai mulţi preoţi pentru a oficia taina Sfântului Maslu. Bolnavul sau bătrânul era spovedit şi împărtăşit, apoi se oficia Taina Sfântului Maslu. Practica se mai păstrează şi la noi în unele zone. În Bisericile surori însă, practica este frecventă, Maslu de obşte rămânând a fi săvârşit doar în miercurea Sfintelor Patimi, ca amintire a  ungerii din Bethania, atunci când  „Maria Magdalena, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns cu mir picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei… Iar Iisus a zis : Las-o că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” ( Ioan 12, 3 şi 7). Deducem că Iisus a primit  ungerea înBetania înainte de îngroparea Sa, adică înainte de moartea Sa fizică. Este un argument indubitabil că trebuie şi noi să facem asemenea, adică adevăratul creştin să primească înainte de marea  trecere şi această taină.

Taina Sf. Maslu şi simbolistica lui şapte

În ultimii 30-40 de ani, Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte cu regularitate  aproape în toate bisericile de parohie, fără să mai fie încadrată neapărat într-un context liturgic. Cred că este o exagerare. Taina Sfântului Maslu se poate oficia ori  de câte ori este nevoie, însă nu trebuie să se substituie celorlalte taine sau slujbe ale Ortodoxiei. Având în vederea că  s-au înmulţit bolile şi păcatele, se justifică oficierea mai frecventă a Tainei ungerii cu untdelemn sfinţit, însă corect ar fi ca aceasta să se oficieze la locul unde i se cuvine  în cadrul zilei liturgice, şi anume: preotul  să oficieze cele şapte Laude, fiecare la timpul lor, încheind cu Sfânta Liturghie, ca încununare a Laudelor bisericeşti. Cei doritori de primirea Tainei Sfântului Maslu trebuie mai întâi să se spovedească  la duhovnic, să participe, de este posibil, la cele şapte Laude şi apoi să se împărtăşească în Sfânta Liturghie, după care pot participa la slujba  frumoasă a Sfântului Maslu. Efectele tainei se vor  vedea mult mai bine.

Slujba acestei Taine este axată pe numărul şapte care are o simbolistică foarte profundă. Şapte reprezintă dinamismul Universului prin asocierea pătratului, a numărului patru ca simbol al pământului cu cele patru puncte cardinale şi a triunghiului, a numărului trei ce simbolizează pe Dumnezeu Treime. Este numărul celor şapte planete ale sistemului solar, precum şi al arhanghelilor mesageri ai planului divin în raport cu lumea. Şapte este modulatorul vibraţiilor desemnând cele şapte culori ale curcubeului şi cele şapte note muzicale.

În Vechiul Testament, cifra şapte este folosită de şaptezeci şi şapte de ori. După Talmud, pentru evrei şapte era numărul totalităţii umane, masculină şi feminină, la aceasta ajungându-se prin însumarea cifrelor trei şi patru. Astfel, Adam, în ceasurile primei sale zile primeşte sufletul la ceasul al patrulea, iar pe Eva la ceasul al şaptelea; şapte este numărul duhurilor ce odihnesc peste rădăcina lui Iesei; este numărul total al anilor în timpul cărora Solomon zideşte templul din Ierusalim (3 Regi, 6, 38); este numărul braţelor sfeşnicului de aur numit Menorah, care simbolizează lumina spirituală şi mântuirea. Lui i s-au dat tot atâtea braţe câte planete sunt, fiind o imitaţie terestră a sferei cereşti arhetipale. Interesant este că una dintre condiţiile liturgice ale tainei Maslului este aprinderea a şapte lumânări care prin comparaţie cu simbolistica sfeşnicului ar trimite la curăţirea prin pocăinţă predicată de Sfântul Ioan sau la Hristos – Lumina lumii, Care luminează celor dintru întunericul necunoştinţei. Tot şapte era şi cifra consacrată odihnei, ca timp al recunoştinţei închinate lui Dumnezeu şi al regăsirii de sine în atmosfera duhovnicească a zilei Domnului. Astfel, în ziua a şaptea a săptămânii, ca şi în al şaptelea an, evreii nu munceau, iar la fiecare şapte ani robii erau eliberaţi şi datornicii iertaţi. Cifra şapte era, de asemenea, semnul puterii lui Dumnezeu ca împlinire a voinţei Lui pe pământ. Astfel, la asediul Ierihonului, şapte preoţi cu şapte trâmbiţe trebuiau să dea în a şaptea zi de şapte ori ocol cetăţii (Iosua 4, 13-16). Elisei înviază pe un tânăr, culcându-se peste el de şapte ori, arătându-se că aceasta s-a făcut spre slava lui Dumnezeu (4 Regi, 4, 34-35). Iosif, în Ţara Egiptului, tâlcuieşte două vise, cu cele şapte vaci şi cele şapte spice, arătându-se prin aceasta faptul că Dumnezeu este Cel ce dăruieşte binecuvântând şi tot El este cel ce pustieşte păgubind. De şapte ori s-a cufundat în apa Iordanului Neeman Sirianul şi s-a curăţit de lepră, subliniindu-se în felul acesta valenţele taumaturgice ale cifrei, ca prefigurare a ungerii Maslului. Tot de şapte ori se roagă pe Carmel Ilie Tesviteanul pentru ca Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ, arătând că stăruinţa înţeleaptă în rugăciune pogoară mila lui Dumnezeu. Tot referitor la profetul Ilie ne aducem aminte de episodul din Sarepta Sidonului, când cere văduvei să-i facă o pită din ultimele rămăşiţe de făină şi ulei, iar în urma intervenţiei sale aceste puţine alimente l-au hrănit şi i-au fortificat mădularele în aşa măsură, încât Ilie fără să mai mănânce şi fără să mai bea a mers 40 de zile până la Horeb, unde a vorbit cu Dumnezeu. Aceste două elemente, făina şi uleiul văduvei,  ne amintesc de materia Maslului, fiind o prefigurare a acesteia. Uleiul şi făina au fost pentru Ilie materiile care  i-au ferit existenţa de moarte şi i-au împărtăşit darul vieţii în comuniunea cu Dumnezeu.

Numărul plinătăţii

În Noul Testament, şapte este semnul plinirii vremii, al momentului când Hristos vine în timpul nostru pentru a ne deschide timpului Său care stă sub semnul veşniciei simbolizat de ziua a opta. Această „plinire a legii” este pusă în legătură cu profeţia lui Daniel care fixează timpul venirii lui Mesia astfel : „Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Cel Uns, Cel vestit, sunt şapte săptămâni şi 62 de săptămâni” (Daniel, 9, 25-26). Deci în total se ajunge la cifra 69. Întrucât Daniel proorocul foloseşte adesea expresia „săptămâni de ani” se poate face un calcul înmulţind 69 cu 7 şi se ajunge la cifra 483 de ani. După profetul Ezra (4, 24), porunca aceasta s-a dat în al doilea an al domniei peste Babilon a regelui Darius (484 – 454 î. Hr). Deci, în calculul stabilirii timpului venirii Celui Preaînalt, cifra şapte are un rol determinant.

Şapte este, de asemenea, semnul iertării şi reconcilierii între oameni, de aceea la întrebarea lui Petru: „Oare de câte ori vom ierta păcatele celor ce ne greşesc?”, aluzie la practica iertării de şapte ori a celui celui  ce greşea, Hristos răspunde că trebuie să iertăm de 70 de ori câte 7. Este o altă modalitate de a spune că omul trebuie să imite în viaţa şi relaţia sa cu semenii pe Dumnezeu, Care şi iartă pe cel ce se întoarce cu pocăinţă, şi îl şi iubeşte necondiţionat.

Rugăciunea Tatăl nostru conţine şapte cereri care se pot constitui într-un îndreptar al cererilor adresate lui Dumnezeu, toate acestea deschizând perspectiva zilei a opta, ca împlinire a răspunsului la viaţa noastră, ea însăşi o întrebare. De asemenea, este numărul euharistic ce ne aduce aminte de Hristos, „Pâinea ce s-a coborât din cer”, pentru a hrăni mulţimile cu hrana trupească şi sufletească, este numărul împlinirii pământeşti şi al deschiderii către hrana spirituală euharistică, ihtis fiind simbolul lui Hristos. Înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti ne duce cu gândul la Hristos Cel în două firi, Care Se revelează în cinci taine obligatorii. Tot ca simbol euharistic, cifra şapte apare în tabloul nunţii din Cana Galileii, unde Hristos, rugat de maica Sa, preface apa în vin, în cele şase vedre puse pentru spălarea iudeilor, al şaptelea vas fiind Însuşi templul trupului Său din rana căruia va curge vinul euharistic al iertării păcatelor neamului omenesc.

Izgonirea celor şapte diavoli din trupul Mariei Magdalena ne duce cu mintea la lista lui Ioan Cassian, cu cele şapte păcate capitale care distrug, îmbolnăvesc din interior fiinţa umană: lăcomia, preacurvia, iubirea de arginţi, tristeţea, mânia, acedia şi slava deşartă. De asemenea, nu putem trece cu vederea faptul că acestea se constituie într-un tot unitar interdependent cu putere distructivă asupra fiinţei umane, cu scopul de a o opri din urcuşul ei spre Dumnezeu, iar la polul opus se află un alt grup de şapte, însă de data aceasta de daruri ale Duhului Sfânt care împodobesc fiinţa umană deschizând-o spre comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, aceste două grupuri de câte şapte, prin conlucrare cu sufletul omului îl pot determina să urce sau să coboare, să se îndumnezeiască sau să se demonizeze.

Şapte este şi numărul intervenţiilor de pe cruce ale Mântuitorului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”; „Astăzi vei fi cu mine în rai”; „Nu le socoti lor păcatul acesta”; „Femeie, iată fiul tău, Fiule, iată mama ta”; „Mi-e sete!”; „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”; „Săvârşitu-s-a”. Numărul acestora poate fi pus în legătură cu unele practici ascetice monahale, voturi ale tăcerii, ce impun rostirea unui număr limitat de până la şapte cuvinte pe zi.

Numărul şapte în perspectiva zilei a 8-a

În Apocalipsă, cifra şapte apare de patruzeci de ori. Ea este cifra Satanei ce caută să imite pe Dumnezeu, însă nereuşind decât să desfigureze, să urâţească şi să dezbine armonia creaţiei; e numărul capetelor Fiarei apocaliptice (Apocalipsă 13,1); este numărul unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total, ca atare, constituindu-se a fi cheia de înţelegere a Apocalipsei (şapte biserici, şapte stele, şapte duhuri ale lui Dumnezeu, şapte peceţi, şapte sfeşnice, şapte trâmbiţe, şapte capete, şapte pedepse, şapte potire, şapte împăraţi).

În cultul Bisericii, şapte este numărul Sfintelor Taine, dar şi al Laudelor bisericeşti care sunt răstimpuri din zi în care sufletul omului are nevoie de rugăciune. E împărţirea timpului dintr-o zi în tot atâtea părţi, în încercarea de a-l sfinţi şi răscumpăra prin invocarea numărului Duhului Sfânt. Liturghia ne ajută să gustăm crâmpeie din Liturghia cosmică a zilei a opta, de aceea ea uneşte cerul cu pământul şi ne uneşte pe noi cu Dumnezeu, fiind în acelaşi timp încununarea celor şapte Laude. Şapte săptămâni este perioada Postului Mare, pe care o petrecem în aşteptare şi nevoinţă duhovnicească până ne vom întâlni cu Hristos Cel înviat, Care deschide timpul şi destinul omului spre ziua a opta. Şapte cruci străjuiesc biserica, arătând că Duhul Sfânt sălăşluieşte în ea, într-o continuă cincizecime, până la Parusia ce va fi anunţată de crucea a opta, semnul Fiului Omului.

Şapte reprezintă totalitatea vieţii morale, însumând cele trei virtuţi teologice şi cele patru virtuţi cardinale: smerenia, cumpătarea, dreptatea şi puterea. Şapte reprezintă, de asemenea, etapele creşterii biologice a omului: embrionară, pubertatea, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, senectutea şi moartea, a opta etapă deschizându-l spre o creştere epectatică a unei permanente împărtăşiri din iubirea intra-treimică a lui Dumnezeu.

Toată această paletă simbolică subliniază o dată în plus valenţele complexe ale lui şapte, ca cifră ce are puterea de a încorpora forţele Universului în care ne mişcăm şi suntem şi de a le deschide dinamic spre înveşnicire. Omul însuşi stă sub semnul lui şapte prin cele şapte puncte esenţiale ale corpului său, iar pecetluirea lor prin Taina Maslului nu numai că îl reabilitează psihosomatic pe om, redându-i sănătatea întregii fiinţe, ci îl deschide spre Dumnezeu printr-o continuă înnoire epectatică, tămăduitoare. Maslul corectează alterarea modului de existenţă umană în raportul ei cu Dumnezeu, redându-i capacitatea de a fi orientată în mod natural către El, prin toate facultăţile sale.

Mai mult decât atât, slujba Maslului are un caracter penitenţial prin excelenţă, scopul ei fiind nu doar de vindecare a trupului, ci mai ales a bolilor sufleteşti, lucru ce reiese din dubla semnificaţie a verbului „σώζέίν”, întâlnit în textul pe care se fundamentează fiinţarea ei ca taină a Bisericii, la Iacov 5,15: „Şi rugăciunea credinţei va mântui /vindeca pe cel  bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui”. Acest dublu caracter al tainei are capacitatea de regenerare a fiinţei umane în integralitatea ei, făcând-o capabilă încă din lumea aceasta de a trăi viaţaîn Hristos în perspectiva comuniunii veşnice cu El. Dacă vindecarea suferinţelor fizice este apanajul medicinei umane şi al tratamentului medical, atunci când armonia interioară psiho-somatică este perturbată de lipsa de continuitate dintre energiile sufleteşti şi trupeşti, trupul ne mai fiind mediul transparent de reflectare a prezenţei interioare a lui Dumnezeu, în această situaţie numai prezenţa taumaturgică a ungerii Duhului mai poate reface această breşă. Chiar dacă suferinţele fizice nu ne sunt vindecate de fiecare dată în totalitate, prin Taina Maslului, totuşi, este restabilită pe de o parte legătura trup – suflet, iar pe de alta harul împărtăşit prin aceasta întăreşte legătura fiinţei umane cu Dumnezeu. Maslul este din acest punct de vedere un element ce anticipează Parusia, creştinul simţind încă din această viaţă o pregustare a restaurării fiinţei sale integrale în Hristos şi a comuniunii de iubire întru veşnicie cu El. În felul acesta, am putea spune că Maslul este o taină a speranţei pentru fiinţa umană, care nu se mai percepe ca fiinţă sfâşiată de incertitudini şi trăiri existenţialiste nihiliste, ci mai ales ca persoană şi loc al prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu. Ea subliniază mai ales valoarea trupului uman destinat să fie nu închisoare a sufletului şi piatră de poticnire în calea mântuirii, ci capabil de a fi preaslăvit prin participarea după har, împreună cu sufletul, la trupul îndumnezeit al lui Hristos.

Anul acesta Biserica ne îndeamnă să acordăm o atenţie deosebită înţelegerii suferinţei omului şi mai ales căilor prin care aceasta poate deveni o cale a întâlnirii noastre cu Dumnezeu, o taină a transfigurării întregii naturi umane. Asumarea suferinţei şi bolilor de către fiecare dintre noi demonstrează o matură experienţă duhovnicească fortificată în focul încercărilor, ce ne pregăteşte  în perspectiva întâlnirii noastre cu Hristos cel Înviat.

sursa: doxologia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Lumea Presei, lumeapresei.ro