Stareţa Eftimia, de la Mănăstirea Surpatele: „Oricine pășește în Casa lui Dumnezeu pentru a duce viața de mănăstire trebuie să aibă o chemare”

Vorbiți-ne despre Mănăstirea Surpatele, despre dumneavoastră, despre cum ați ales viața monahală. Mai întâi, despre mănăstire, cum o simțiți în suflet?

În primul rând, vă spun Doamne ajută! Bine ați venit la mănăstirea Surpatele! Despre mănăstirea Surpatele într-un cuvânt nu se poate explica. Este o oază și o mănăstire cu multă încărcătură istorică, este construită de doamna Maria Brâncoveanu la 1706, pe vechile ruine ale unei bisericuțe lucrate din lemn în anul 1512 din care nu mai rămăsese nimic.

De ce alegeau ctitorii să zidească mănăstiri pe locuri în care mai fusese o biserică?

Cu siguranță pentru harul și pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru că acolo a fost cândva ceva hărăzit. Doamna Maria Brâncoveanu s-a gândit în primul rând la acest lucru, dar eu cred că este și pentru așezarea frumoasă. Este un loc retras, la poalele unei păduri și nu întâmplător a fost ales locul de către doamna Maria Brâncoveanu. Despre mănăstirea Surpatele sunt multe de spus. A trecut prin foarte multe perioade de declin până astăzi. Doamna a înzestrat-o cu toate odoarele necesare unei mănăstiri de maici, iar de jur împrejur au fost zidite clădirile necesare pentru o viață de obște. Din păcate, între 1870 şi 1926 mănăstirea a fost închisă.

Spuneți-ne, dintre odoarele cu care a fost înzestrată mănăstirea de către doamna Maria Brâncoveanu a mai rămas ceva?

O parte din ele se păstrează astăzi în biserică. Avem candelele din fața catapetesmei, candelabrul din mijlocul bisericii, pe care este încrustat numele doamnei Maria Brâncoveanu și asta ne umple de preţuire. Alte odoare au luat calea muzeelor.

Știți cumva ce s-a dus la muzeu?

O evanghelie ferecată în aur a ajuns la Muzeul de Artă din București, o anaforniță a ajuns la Muzeul Mogoșoaia și multe altele.

Era mare obștea pe timpul doamnei Maria Brâncoveanu?

Din ce știm noi, depășea numărul din ziua de astăzi. Astăzi suntem 17 maici, iar în perioada aceea erau 30-40 maici. Nu a fost o mănăstire foarte mare, dar mănăstirea Surpatele a urmat pașii celor mari.

Știți cine a fost prima maică stareță? Se mai păstrează documentele despre viața de obște de atunci?

Da, este o întrebare bună la care ar trebui să reflectăm noi tineretul de astăzi. Ne pare rău că nu știm.

Există o arhivă a mănăstirii cu documente ale mănăstirii?

Nu, noi nu am găsit nimic. Micul documentar scris pe care îl prezentăm credincioșilor care vin la noi este făcut de maica stareță dinaintea mea, din ce s-a informat și dânsa în urmă cu 20 de ani. Nu s-a găsit o arhivă, un pomelnic al maicilor bătrâne, al maicilor starețe.

Atunci este bine că facem aceste convorbiri pentru că ele vor rămâne. Cât timp a fost părăsită mănăstirea? Cine a dispus reluarea vieții monahale?

S-a închis pentru că nu se mai puteau susține maicile din lipsă de fonduri și din ce știm noi, la iniţiativa Ministerului Culturii și Cultelor, s-a redeschis mănăstirea. Mănăstirea Surpatele a fost părăsită 57 de ani. În anul 1926, cinci maici s-au rupt din obștea Mănăstirii Dintr-un Lemn și au urcat la Mănăstirea Surpatele. Biserica și clopotnița rămăseseră intacte și sperăm să rămână mult timp așa. Chiliile au fost refăcute după o gravură a unui francez la 1860. După această gravură s-au construit chiliile în care stăm noi astăzi. Intenționăm, pe viitor să întregim ansamblul.

Au rămas mărturii? De unde știți aceste lucruri?

Din grupul de 5 maici, una dintre măicuțe a trăit până în zilele noastre, până când am venit noi la mănăstire, în anul 1998.

Aici ați venit prima dată?

Nu. Am fost la mănăstire la Viforâta, vorbesc de mine. Măicuța era foarte în vârstă. Se numea maica Antonina Oprea, era schimnica noastră. Este ultima treaptă pe care o poate urca o maică. Aceasta presupune mai multă rigurozitate în activitatea monahală. Această maică a trăit nouăzeci și ceva de ani.

Ați reușit să stați de vorbă cu maica?

Personal nu, pentru că eu am venit aici în anul 1998. Maica a murit în decembrie 1997 și noi am venit în vara anului 1998. A apucat să vorbească cu maicile de aici. Aceste povestiri sunt consemnate în istoricul mănăstirii și este și o teză de doctorat a unui preot alcătuită şi în baza lor. Avem o copie a lucrării, în care sunt povestite aceste lucruri. Ce este foarte important este faptul că biserica s-a menținut în forma ei initială de la 1706 și ce avem în biserică este foarte preţios. Catapeteasma, care este în lemn de tei, foarte frumos sculptată, o dantelărie în lemn de tei, este originală, icoanele originale, icoanele împărătești, candelabrul. Pictura care este o bijuterie şi a fost realizată de pictorii Mănăstirii Hurezi, patru pictori, Ștefan, Iosif, Andrei și Hranite, de la Școala brâncovenească de la Hurezi.

Povestiți-ne cum ați intrat dumneavoastră în mănăstire. Ați avut o chemare, cum ați simțit acest sentiment că trebuie să vă îndreptați spre casa Domnului?

Vorbind la modul general, cred că oricine pășește în casa lui Dumnezeu pentru a duce viața de mănăstire trebuie să aibă o chemare și dacă nu este vocație, nu este trăire și nu poți să-ți continui viața până la adânci bătrâneți. Eu m-am născut în comuna Jilava, lângă București, am terminat liceul economic în București, după liceu am lucrat câteva luni, dar în suflet aveam o chemare și ceva deosebit față de biserică și față de Dumnezeu, încă din clasa a-X-a de liceu. Aveam o anumită înclinație către biserică. Sunt și cazuri în care se pleacă brusc, dar sunt și cazuri în care este prelungită perioada de trecere. A fost cu dragoste de bisercă și de Dumnezeu. Sunt multe care vin și pleacă pentru că nu se pot acomoda. Chiar în perioada de când sunt eu stareță am avut și asemenea cazuri. Dar, fiecare om are viața și drumul lui.

Se întâmplă să vină femei care, suferind o puternică decepție, nemaiputând să se adapteze, cred că găsesc refugiul în mănăstire?

Da, aşa gândesc unele persoane. Majoritatea dintre noi îl căutăm pe Dumnezeu atunci când dăm de un necaz, de o supărare mare şi sufletul este mai zdrobit, abia atunci îl căutăm pe Dumnezeu. Este foarte bine şi este un lucru potrivit să-l cauţi pe Dumnezeu, dar nu când eşti într-o greutate, într-o suferinţă. Dacă au trecut aceste probleme revii la starea iniţială.

În general ce evenimente au provocat retragerea în mănăstire? Decepţii în dragoste, sau sărăcie, moartea cuiva apropiat? Ce se întâmplă?

Am avut un caz acum vreo cinci ani, o tânără, sora Ileana. Era o fată destul de simplă. A stat decât trei luni de zile. Era foarte muncitoare, destul de cuminte, dar a venit fără o explicaţie foarte clară. A zis că vrea şi ea la mănăstire. Eu i-am spus că dacă vine la mănăstire, rămâne o viaţă. Nu poţi să vii astăzi şi să vrei să pleci mâine. A zis că nu ştie ce să facă, dar o să încerce să vadă dacă poate. Atunci am anunţat şi Arhiepiscopia, iar după trei luni de zile am fost nevoite să chemăm poliţia pentru că a venit un tânăr după ea care a spus că este fratele ei. În final, am aflat că era un prieten de-al ei. A fost o altă situaţie. Acum nu ştiu dacă pentru ea a fost o decepţie când a plecat şi omul respectiv a avut o legătură cu ea. Cert este că a plecat. Dacă ea nu ar fi avut o legătură cu acea persoană credem că ar fi făcut faţă la mănăstire. Era tipul de om liniştit, se putea adapta în timp, însă nu a avut acea chemare din suflet. Adică în momentul în care alegi drumul acesta simţi că nimeni nu trebuie să te oprească. Multă lume nu înţelege, dar dacă nu ajungi la nebunie nu poţi să vii aici. Noi nu am putea să trăim fără să iubim pe semenii noştri pentru că nu l-am iubi pe Dumnezeu. Revenind la mine. Am ajuns la Mănăstirea Viforâta prin sfatul părintelui meu duhovnic pe care îl aveam la momentul respectiv, un părinte de la o biserică din Bucureşti. Mănăstirea Viforâta este o mănăstire mare.

Aţi anunţat părinţii, familia, cum aţi făcut?

Nu, nu am anunţat pe nimeni, pentru că eu fac parte dintr-o familie cu trei copii, eram cea mai mare şi părinţii nu au fost de acord niciodată cu plecarea mea la mănăstire. Nici un părinte nu este de acord cu aşa ceva pentru copilul lui. La anul, împlinesc 20 de ani de când sunt la mănăstire şi le-a cam trecut această supărare. S-au obişnuit cu ideea.

sursa: ziaruldevalcea.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Lumea Presei - Știri și informațiiRO PRESS - Știri, Informații, Reportaje, Interviuri, AncheteTomis Press - Știri și informațiiAdyDev Media