Mărturia cutremurătoare a unui poliţist, ajuns printre primii la Colectiv în noaptea tragediei
Un poliţist de la Secţia 14 din Capitală, situată în apropierea clubului Colectiv, a fost printre primii salvatori ajunşi la faţa locului în noaptea fatidică din 30 octombrie.
El a povestit pentru Libertatea ce a văzut în noaptea tragediei. ”Abia intrasem în tura de noapte când l-am auzit prin staţie pe unul dintre colegii mei că este nevoie de mai multe ambulanţe, de ajutor. În şase-şapte minute am fost acolo. Ambulanţele încă nu ajunseseră. Eram doar şase poliţişti care încercam să facem ceva (…) Un extinctor şi două jeturi date la timpul lor şi focul nu s-ar mai fi extins. Aşa însă…”, îşi începe agentul-şef principal Mihai Ionescu povestea din seara incendiului devastator.
”Continuau să iasă dintr-un nor negru de fum înecăcios, care te sufoca chiar şi afară, în aer liber. Nici nu puteam deosebi dacă sunt bărbaţi sau femei. Erau doar nişte trupuri negre care umblau. Fără păr pe cap, cu feţele arse, cu pielea şi carnea căzută până la os… Ca nişte zombi… Toţi ne întrebau cum arată. Ce să le fi spus?!? Îşi mai spuneau unul altuia ce răni au la faţă. Unul dintre ei stătea ghemuit pe nişte trepte şi spunea întruna, gâtuit, ‘Doamne, ce am păţit’? La un moment dat, şi-a pus a deznădejde mânile pe faţă, dar, când a tras palmele, pielea feţei i-a rămas în palme… Toată faţa îi era în palme. Groaznic…”, continuă agentul.
Mihai Ionescu, care are un fiu de 18 ani şi o fiică de 21 de ani, a privit victimele din Colectiv ca pe propriii lui copii. ”Cum să-i fi ajutat? I-aş fi luat în braţe, dar nici nu aveam de unde să-i apuc, pentru că pocnea pielea pe ei. Îmi era teamă că acolo unde pun eu mâna se ia pielea, cade carnea. Le-aş fi provocat şi mai multă suferinţă. Pe cei mai valizi îi transportam ţinându-i de sub braţe. Pe cei foarte arşi îi puneam să se sprijine în vârful degetelor de palmele mele. Aşa îi duceam, încet, la medici, timp în care ne întrebau de o mie de ori cum arată, de ce nu pot să clipească? De ce? Pentru că nu mai aveau pleoape, erau arse… dar ce să le spun?”, se întreabă retoric agentul.
”I-am luat rând pe rând şi i-am pus într-o hală, pe nişte paleţi din lemn. Focul le topise feţele, de pe unii carnea căzuse până la os şi nu mai aveau ochi. Atunci mi-au venit în minte secvenţe legate lagărele de concentrare. M-a şocat. Aşa ceva nu se poate uita”, spune bărbatul.
Agentul spune că, în dimineaţa următoare, a făcut trei duşuri, deoarece i se părea că nu mai iese mirosul de ars. ”Mi se părea că nu iese mirosul de ars de pe mine. Dar era, de fapt, în mintea mea”, conchide agentul Ionescu.