Motto: „Învaţă-ne pe noi [este vorba despre patriarh şi arhierei – n. red.] după Sfânta Scriptură, urmând pe Sfinţii Părinţi din vechime, şi te vom primi ca pe un egal cu apostolii, şi vom fi praf şi cenuşă sub picioarele tale sfinte; şi ne vei călca în picioare, iar noi vom socoti aceasta ca pe o sfinţire pentru noi. Şi nu numai atât ci şi poruncile tale le vom păstra până la moarte. Dacă, însă, nu ne vei călăuzi în aşa fel încât să ne supunem de bunăvoie poruncilor tale… atunci noi nu vom putea să-ţi răspundem decât prin cuvintele ucenicilor lui Hristos: Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5. 23)” (Sfântul Simeon Noul Teolog, egumenul [+1020]).
Sfinţii închisorilor vor fi canonizaţi la calendele greceşti. Cel puţin asta este concluzia care se desprinde ascultând vorbele purtătorului de cuvânt al patriarhiei, pr. Constantin Stoica. Acesta spune – şi acesta nu este un punct de vedere personal, care poate fi subiectiv, ci reprezintă punctul de vedere oficial al instituţiei ecleziale pe care o reprezintă, Patriarhia Română -: „Comisia de canonizări a sfântului Sinod are în atenţie, în vedere propunerii de canonizare, un număr important de ierarhi, de preoţi, monahi şi monahii, credincioşi laici şi mireni, din istoria Bisericii şi a poporului nostru. În acest sens, se urmăreşte o anumită abordare cronologică a cazurilor. În acest moment, comisia are în lucru cauzele mai multor mărturisitori şi martiri, începând cu secolul al XVI lea, până în secolul al XX lea inclusiv (subl. red.). Să amintim numai de Domnitorul Grigore al II lea al Ţării Româneşti sau de Veniamin Costache, din sec. al XIX – lea. Cu certitudine le va veni rândul şi martirilor, mărturisitori din închisorile comuniste despre care vorbiţi. Fără îndoială vor fi cercetate şi cauzele lor (idem). De altfel, în acest sens, se află în cercetare la nivelul parohiilor, mai multe cazuri. În tradiţia Ortodoxiei, după cum ştiţi, până se declanşează procesul de canonizare, se desfăşoară o cercetare temeinică, aprofundată, care necesită mult timp“.
Scurt, clar şi la obiect! Adică ne aflăm cu demersurile privind canonizarea în secolul al XVIII lea şi poate peste câţiva ani sau zeci de ani vor veni la rând – rândul fiind unul din elementele definitorii ale orânduirii comuniste, ca şi limba şi gândirea de lemn, dealtfel – şi martirii închisorilor, noii mucenici ai veacului XX.
Acest mod de abordare a problemei este fals, manipulant şi reprezintă o politizare a problemei.
Fals pentru că această abordare a problemei din perspectiva timpului este valabilă în cazul cuvioşilor a căror viaţă trebuie cercetată „temeinic, aprofundat” şi apoi să se poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză. În cazul mucenicilor, însă, se caută doar curăţia dreptei credinţe, care constituie principalul etalon pentru canonizarea lor. Ori în cazul de faţă este indubitabil că Valeriu Gafencu, Daniil Tudor, pr. Ilarion Felea, monahia Mihaela Iordache şi mulţi alţii au murit mărturisindu-L pe Hristos şi dreapta credinţă ortodoxă, în confruntarea cu „cel mai nimicitor experiment care a fost altoit vreodată pe trupul şi pe sufletul vreunei comunităţi omeneşti: comunismul“2.
„Ori în secolul XX Biserica Ortodoxă a îngenuncheat în faţa satanei şi atunci nu avem mucenici, ori Biserica Ortodoxă a dat mărturia cea bună şi atunci este firesc să-i canonizăm pe aceşti sfinţi ca poporul să-i cinstească cu evlavie” se întreabă teologul Danion Vasile. Iar răspunsul îl dă poporul dreptcredincos care îi cinsteşte – mă refer la cei care cunosc subiectul nu la cei ignoranţi sau răuvoitori – are evlavie faţă de cei care au suferit în închisori, faţă de cei care sunt rugători în ceruri pentru neamul românesc şi pentru ale căror rugăciuni Dumnezeu se milostiveşte spre noi, păcătoşii şi nevrednicii.
Fals, pentru că există un precedent! Biserica Ortodoxă Rusă şi-a canonizat mucenicii Gulagului comunist cu zecile cu sutele, având peste 1700 de noi mucenici în calendar, după cum arată şi vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Calciu: „Biserica Rusă a făcut martiri din toţi cei care au fost ucişi în închisori, chiar dacă au dus o luptă politică, fiindcă toţi au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfinţii sunt renegaţi de Biserică din motive politice şi din laşitate duhovnicească. Nu a auzit Sfântul Sinod despre puterea crucii: Şi a făcut din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici? Nu a auzit că pocăinţa şi curăţirea lăuntrică sunt cea mai sigură poartă de intrare în rai? Nu a auzit că bunul trai este duşmanul lui Hristos în inima ierarhilor care sacrifică sfinţii din închisori în cel mai oribil abator: cel al uciderii spirituale?“3.
Manipulant pentru că în momente de cumpănă, de extremă urgenţă, nu se poate accepta ca argument „abordarea cronologică a cazurilor”. Fără a pune la îndoială vrednicia Domnitorului Grigore al II lea sau a lui Veniamin Costachi – vrednici cu adevărat de canonizare – nu se pot pune în balanţă aceştia cu cei care au suferit în gulagul românesc. Sunt măsuri diferite şi doar gândirea de lemn a administraţiei bisericeşti poate refuza a lua în discuţie, în regim de urgenţă, martirajul românilor care au suferit şi au murit pentru Hristos în spaţiul concentraţionar românesc. Acest fapt „este mai mult decât indiferenţă, este anormalitate” spune jurnalistul Rafael Udrişte.
Este politizare pentru că ierarhia bisericească este prizonieră a statului laic, ateu şi masonic, al „statului laic demonizat, orientat spre o Europă Unită, plină de duhul antihristului“, după cum îl defineşte Părintele Calciu. Iar liderii, modele ale lumii de astăzi, nu suportă să fie comparaţi cu sfinţii închisorilor; diferenţa este atât de mare încât aceştia nu suportă comparaţia, iar „într-o ţară în care sfinţii sunt modele, ticăloşii ard ca viermii pe jar“4.
Ar fi cazul ca Patriarhia Română, Sfântul Sinod să treacă peste orbire şi laşitate, să asculte vocea poporului dreptcredincios, care are puterea de a canoniza – şi chiar o va face în ciuda opoziţiei sinodului şi a patriarhiei, al cărui rol este consultativ şi executiv în acelaşi timp – şi să-i canonizeze pe Sfinţii închisorilor care „veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinşi în plasa sclaviei statului ateu şi peste neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în închisori“5.
sursa: cuvantul-ortodox.ro