Alimentele la care poftești pot ascunde problemele tale de suflet

Cunoașteți acel gen de femeie care spune, nonșalantă: „Ah, eu pot să mănânc orice, nu pun pe mine un gram?“. Și eu, doar că n-am fost niciodată una dintre ele. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar corpul meu are o viziune foarte matematic-echitabilă asupra lucrurilor. Mănânc mult: se vede. Mănânc puțin: se vede. Așadar, de când mă știu am avut grijă ce, cât și cum mănânc.

431197_248532191904759_919488407_n

Cu excepția momentelor punctuale în care îmi adresez singură întrebări existențiale precum „Eu de ce nu pot să mănânc un borcan întreg de Nutella și să nu se cunoască?“, în restul timpului îmi dau seama că e mai bine pentru sănătatea mea că nu pot să mănânc chiar tot ce-mi trece prin cap. Mâncând puțin, aleg ingrediente de calitate, preparate cu valoare nutritivă și, per total, cred că am un regim de viață mult mai „curat“ decât cei care pot da gata absolut orice doresc.

Și totuși… acele pofte, de Nutella, de clătite, de ceva crocant sau, dimpotrivă, de un Tiramisu cremos, ele au persistat multă vreme cu încăpățânare. Și, până de curând, aș fi băgat mâna în foc că erau numai dorința creierului meu stresat sau obosit, care – în momente de cumpănă precum examene, termene-limită sau momente de stres – ispitea stomacul să-și dorească tot felul de „nepermise“.

Dorind să pună la încercare întocmai această teorie a stresului care ne provoacă pofte, un profesor de la British Columbia, Bernard Lyman, a făcut un test pe 200 de subiecți, rugându-i să-și imagineze 22 de stări sufletești diferite, de la mânie și plictiseală până la depresie, singurătate sau bucurie.

În timp ce ei își proiectau fiecare emoție în parte, profesorul i-a întrebat ce mâncare ar vrea să mănânce în acel moment. Rezultatele au fost spectaculoase: pentru majoritatea covârșitoare, mâncarea aleasă coincidea cu starea de spirit și cu emoția respectivă. După acest studiu, care a fost vârful aisbergului pentru cercetarea îndelungată a profesorului Lyman, acesta din urmă a reușit să concluzioneze simplu și elocvent: „Fiecare poftă este clar asociată unei anumite emoții“. Și, ceea ce face lucrurile cu atât mai palpitante, legătura dintre emoție și aliment nu este individuală, ci universal-valabilă.

Altfel spus, dacă atât eu cât și tu, cel care citești acum acest material, ne dorim în acest moment un covrig crocant cu sare pe deasupra, sunt 90% șanse să avem aceeași stare de spirit, neîmplinire sau emoție nerostită. Straniu și fascinant în același timp.

Anul trecut, exact în perioada în care – de dragul programului meu sportiv și al sănătății – am făcut marele pas de a renunța total la consumul de zahăr (inclusiv la cel ocazional), m-am trezit în primele săptămâni visând sufragerii pline cu brioșe. În condițiile în care nu fusesem niciodată ahtiată după dulciuri, mi s-a părut ușor amuzant, după care mi-a ieșit în cale, aparent întâmplător, cartea psihologului american Doreen Virtue, intitulată „Constant Craving“.

71DZOkT6gzL

Chiar dacă poftele mele au trecut după prima lună „sugar-free” și continuă să se mențină, mai bine de un an mai târziu, la un minim istoric, după lectura cărții mi-am privit trecutul gastronomic într-o lumină nouă.

Privind retrospectiv, m-am regăsit perfect în multe dintre explicațiile și argumentele lui Doreen, punându-le cap la cap cu teoria profesorului Lyman și – poate pentru prima dată – mi-am tălmăcit fostele porniri culinare așa-zis „inexplicabile”.

Am realizat că poftele punctuale cu care mă luptasem de-a lungul vremii, în diferite momente de stres, oboseală sau supărare, nu erau nicidecum alegeri întâmplătoare ale organismului meu. Ba chiar dimpotrivă, vorbeau clar și răspicat despre starea mea din momentul cu pricina, fără ca eu să conștientizez acest lucru.

Cartea lui Doreen are 640 de pagini și am citit-o într-o singură zi. Este plină de studii, exemple, argumente psihologice, medicale și chimice, însă cam acestea ar fi cele 11 idei esențiale care mi-au rămas în minte:

Apetitul este pentru organismul nostru asemeni unui instrument de zbor din cockpit-ul unui avion: te avertizează când anumite resurse spirituale și emoționale se află la cote de avarie. O poftă necontrolată de mâncare este semnalul clar prin care organismul îți spune că are nevoie de mai multă liniște a minții și a sufletului.

Semnalul că dorința de a mânca un anumit aliment nu este foame, ci poftă, poate fi interpretat prin testul „de la gât în sus“: în general foamea este poziționată în stomac, care are mișcări specifice și dă semne de nerăbdare. E foarte fizică. Pofta, în schimb, se manifestă strict de la gât în sus: papilele gustative vor să simtă acea felie de pizza, acea gogoașă cu ciocolată sau acel burger. Stomacul nu dă niciun semn, în schimb mintea e plină de gânduri despre „Cum ar fi dacă aș devora chiar acum o găleată întreagă de înghețată straciatella?“.

Atunci când simți dorința arzătoare de a mânca un anumit aliment acum și aici, dă-i o șansă corpului tău să se liniștească. Spune o rugăciune înainte de masă, fă un moment de meditație, centrează-te tu cu tine, pentru ca întreg corpul să se relaxeze și să dispară tensiunea.

 

Chimic vorbind, pentru a lupta împotriva poftelor de ciocolată cei mai buni subtituenți cu care poți „păcăli” temporar creierul, în perioada în care îți propui să renunți la dulciuri, sunt laptele de soia, sucurile fără zahăr, cafeaua și Ginger Ale.

Pofta incontrolabilă de produse lactate – brânzeturi, înghețată, smântână, sosuri pe bază de brânză – este legată în mod direct de substanțele cu efect anti-depresiv pe care acestea le conțin. Dincolo de faptul că, într-un plan îndepărtat, pofta de lactate ne întoarce în copilărie, la gustul laptelui matern și la nostalgia acelei perioade sigure, ele alină, calmează, energizează pe moment și reprezintă o metodă de liniștire rapidă în perioadele în care ne simțim deprimați.

Gustările sărate și crocante – categoria la care m-am regăsit în totalitate – reprezintă pofta predilectă a persoanelor care se confruntă cu stresul, anxietatea și cu diferite forme de mânie sau supărare temporară. Conform autoarei cărții, textura crocantă a sărățelelor, pateurilor sau sticks-urilor cu care noi, cei predispuși către griji și anxietăți, ne înecăm amarul, este un soi de chatarsis pentru sistemul nervos.În momentul în care ronțăim, iar maxilarele noastre mestecă mâncarea cu zgomot, întreaga tensiune pe care am înmagazinat-o în noi se eliberează ca și cum am lovi un sac de box. Chiar și sunetul este liniștitor, pentru că – la scară mică – crănțănind în dinți acele gustări avem senzația că ne „mărunțim” și ne înfrângem pe rând toate greutățile de pe suflet. Orice provoacă rezistență și poate fi ronțit prin puterea măselelor reprezintă, în momentele de maxim stres, o victorie pentru sistemul nostru nervos suprasolicitat.

Pofta de „ronțăială” poate fi învinsă înlocuind, pentru început, gustările calorice cu unele inofensive și sănătoase: bucățele de morcovi tăiate „pai”, rondele de broccoli, felii de țelină. Funcționează chiar foarte bine, mai ales în perioadele de stres.

Mâncărurile foarte picante sunt apanajul persoanelor care duc o viață mult prea liniștită comparativ cu scenariile din mintea lor. Fiindcă și-ar dori în secret, adesea neconștientizat nici față de propria persoană, o existență mai palpitantă, aventuroasă și lipsită de rutină, mâncărurile picante reprezintă un substitut la îndemână.În studiul său, profesorul Lyman îi numește pe amatorii de picanterii culinare „vânătorii de senzații tari”. În anumite condiții însă, aceștia pot ascunde și răni emoționale adânci, datorate unui stil de viață excesiv de stresant sau traumatizant, situație în care sosurile picante sau condimentele folosite în exces joacă rolul unui „anestezic”: când torni jumătate de tub de sos de chili pe mâncare, astfel încât în următoarea secundă întreaga cavitate bucală îți ia foc, efectul este de sedare a papilelor gustative și de durere fizică, ce anulează orice alte senzații sau gânduri. Rezultatul este, după cum explică Doreen Virtue, o formă de „acupunctură” a emoțiilor.

În cazul mâncărurilor picante de proveniență orientală, mai ales a celor mâncate în restaurante chinezești, apare și factorul MSG: monoglutamatul de sodiu. Este o sare de sodiu care amplifică gustul bun al mâncărurilor, mai ales în combinație cu ingrediente picante, dar care ne dă și o stare de falsă sațietate.La nici o oră de la terminarea unei mese copioase la un restaurant chinezesc, ne vom simți din nou flămânzi, poate chiar mai rău decât înainte. Acesta este efectul monoglutamatului de sodiu, numit în cărțile de nutriție „Sindromul restaurantului chinezesc”. Așadar, acea poftă nu este „vina” organismului nostru care nu se poate controla și poftește la cantități tot mai mari de alimente, ci o reacție chimică declanșată de un stimul concret.

Poftele de alimente din categoria nucilor – alune, migdale, caju și toate tipurile de oleaginoase – reprezintă expresia indirectă a unei nevoi de aventură înăbușite. În cazurile studiate de psihologi și relatate în cartea lui Doreen, pacienții care își reprimau nevoia de distracție sau relaxare și își refuzau orice răgaz pentru propriile plăceri și hobby-uri resimțeau pofte acute și incontrolabile de alune sau de diferite tipuri de nuci.Și aici justificarea se leagă tot de chimia creierului, fiind vorba în general de acea categorie de oameni care se pun mereu pe plan secund, considerând că vor avea timp pentru ei înșiși mâine, săptămâna viitoare, după ce termină următorul proiect, după ce pleacă la facultate copiii și așa mai departe. Prin conținutul mare de grăsimi, nucile sunt ideale și pentru umplerea golurilor emoționale și, având în vedere textura crocantă, servesc cu brio și pofticioșilor care au adunat resentimente, anxietăți și mânie.

Pâinea, orezul și pastele au cel mai calmant efect dintre toate alimentele la care poftim și sunt în general preferatele celor care se confruntă cu frici și cu tensiune mare la nivelul întregului corp. Textura moale combinată cu crusta tare, faptul că se consumă fierbinți și că au deopotrivă gust dulce și sărat poate genera un adevărat val de euforie în cei care le consumă.Recunosc, eu una mă declar vinovată: în momentele cele mai tensionate ale vieții mele, am avut poftă de pâine caldă, crocantă, abia ieșită din cuptor, și am savurat fiecare înghițitură de parcă ar fi fost cea mai gustoasă mâncare din Univers.

 sursa: finesociety.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Lumea Presei, lumeapresei.ro