În 1954, orașul București, Capitala tinerei Republici Populare Romîne (RPR), a fost lovit de ceea ce avea să fie cea mai cruntă iarnă din secolul 20. Ai 54 de cadre din acele zile friguroase să te convingi ce nebunie a fost. Pozele sunt din arhiva Agerpres, care și-a trimis fotoreporterii pe străzi să documenteze evenimentele.
Marele Viscol a încremenit Bucureştii şi toată țara în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în sud-est. Ca să nu moară de foame sau frig în casă, oamenii s-au mobilizat spectaculos. Au săpat tunele prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. După topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile. Erau reguli clare de deszăpezire: „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întîi pe partea cu cele două linii de transport şi cîte un metru în plus, pe stînga şi pe dreapta”. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane: „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”
Mii de militari înarmaţi cu lopeţi au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. Pe bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă. Primele maşini speciale de deszăpezire au fost aduse imediat după Marele Viscol din URSS. Funcţionarii au fost scoşi din birouri pentru a ajuta la deszăpezirea bulevardului Magheru şi la încărcarea camioanelor cu saci de făină pentru brutării, de la morile din oraş. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne a transmis, pe 4 februarie un comunicat prin care „toţi cetăţenii capabili de muncă” erau informaţi că erau „datori să participe la lucrările de deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei”. Prin intermediul ziarului Scînteia, organul de presă al Partidului Muncitoresc Romîn (PMR), cetăţenilor li se amintea zilnic să-şi îndeplinească „datoria patriotică de a răspunde cu însufleţire chemării sfaturilor populare, contribuind la asigurarea normalizării circulaţiei şi aplicînd cu stricteţe măsurile adoptate în ceea ce priveşte economia de apă şi curent electric”.
Potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), în februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic România. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie 1954 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa. (informații luate de pe Historia)
În 1954, România era sub conducerea PMR în cel mai negru deceniu al secolului 20 la noi. De-abia se împliniseră 6 ani – la final de decembrie 1953 – de la abdicarea forțată a Regelui Mihai, iar trupele de ocupație sovietică erau staționate aici. Au plecat abia 4 ani mai târziu, în 1958. Tragedia lovise lumea comunistă cu un an mai devreme, când în 1953, tătucul popoarelor și cel mai bun prieten al poporului român (conform propagandei regimului), Generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin, liderul marii Uniuni Sovietice de la Răsărit, cea care biruise hitlerismul în război, Stalin cel nemuritor, murise. Doliu profund s-a așternut în RPR, dar conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej avea deja planuri de distanțare de sovietici, însă pe moment stalinismul era încă pe cai în România. Agitația din iarna grea de la București o completa pe aceea de la reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă. Contestatarii regimului comunist făceau muncă silnică pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui, să-și clădească idealul de aur: comunismul.
Bucureștii lui 1954 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vezi cum arăta orașul după război. În general, multe clădiri erau reparate și/sau vopsite, pentru a șterge urmele bombardamentelor din 1944. Înainte de acestea, cutremurul din noiembrie 1940 mai provocase și el ceva daune. Nu existau încă marile cartiere muncitorești, periferia Capitalei era eminamente rurală, nu apăruseră clădirile emblematice din perioada comunistă. Nu începuse treaba serioasă. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu fotoreporterul Agerpres să vedem pe unde s-a oprit.
Mai mult aici.