Sindromul inimii zdrobite ‒ putem muri de inimă rănită?

suparare-oana_0

După fiecare durere servită de mine sau de oamenii și întâmplările care au trecut prin viața mea ca printr-o sală de box, în care exersezi cele mai dure lovituri, mi-am strâns bine inima într-un corset de ghips; altfel, s-ar fi risipit bucăți. Apoi, când straturile de protecție au devenit prea grele, prea strâmte, încât îmi zdrobeau inima cu totul, a trebuit să decid: mai adaug încă un strat, ultimul, cel care va sufoca pulsul sau… ce voi face?

Adesea, piesele puzzle-ului nu se potriveau nicicum. În mine clocotea revolta: cum se poate ca viața să fie atât de lipsită de sens, atât de goală de înțeles și de bucurie, atât de nedreaptă?! Cu toate acestea, atunci când am crezut că mi-e mai rău, atunci când ceva parcă se rupea în mine, nu făceam decât să mai scutur un strat care-mi ținea inima în menghină.

Când am ajuns la ultimul, când s-a luat coaja, s-a luat cu tot cu carne. În acel moment am avut cu adevărat nevoie să-mi asum curajul de a trăi cu rana asta, de a fi vulnerabilă în lumea noastră care, săraca, e legată la ochi și caută iubirea pe marginea prăpastiei.

De Sus, lucrurile se văd întotdeauna cel mai bine. De Sus, viața noastră, cu trecut, prezent și viitor, e o poveste pe care Dumnezeu o știe toată, deja. El cunoaște taina inimii mele, El trece dincolo de orice carapace sub care fug să mă ascund. Știe fiecare bucurie și durere care mi-au făcut inima să tresalte. Știe fiecare gând bun sau îndoielnic ce mi-a traversat mintea. Știe când am căzut pentru că n-am știut mai mult și când m-am dus la vale pentru că am ales conștient să fac răul. La fel, Domnul cunoaște prezentul meu, dar și viitorul, cu toate pe care le voi face sau mi se vor întâmpla.

Când în piept inima pulsa dezgolită de orice miraj, trezită din anestezie, soluția nu era decât curajul. Curajul care tot bătea la ușă de ani de zile, dar pe care-l ignoram pentru că presupunea efortul conștient de a mă schimba. Curajul de a lua decizii, curajul de a ierta, curajul de a trăi liberă de prejudecăți, curajul asumării responsabilităților. Curajul de a mă accepta așa cum sunt, nu doar cu performanțele și armoniile mele, ci și cu lipsurile, greșelile, răutățile și nereușitele mele. Implicit, curajul de a nu mai judeca și condamna pe nimeni pentru nimic. Curajul de a trăi corect, onest, frumos, pentru mine, pentru oameni și pentru Dumnezeu. Curajul de a accepta voia Lui în viața mea, în ciuda voii mele, adesea. Curajul de a iubi și de a mă bucura de viață.

Când prin curaj aleg să mă predau în voia lui Dumnezeu, când renunț la auto-apărarea egoismului de a fi „deasupra tuturor” – cum am auzit de curând într-o melodie –, când înțeleg că fiecare om pe care-l întâlnesc are durerile lui și că inima sa e sensibilă, poate încă n-a răzbătut la lumină și nici n-a început să se vindece… de ce să-l mai judec? De ce să mai înjunghii și eu acolo unde-i carne vie?

Mulți au trecut, fără a întinde o mână de ajutor, pe lângă omul lăsat mototol de tâlhari, la marginea drumului. Nimeni nu s-a oprit să vadă măcar de mai respiră. Dar samariteanul cel milostiv și-a plecat genunchii, i-a uns rănile, l-a cărat până la cel mai apropiat han, l-a adăpostit acolo și a tocmit, pe banii lui, găzduire și îngrijire, până la vindecarea deplină. Oare nu cumva rănile inimii sale, de samaritean discriminat și etichetat de ceilalți ca fiind păcătos și nedemn, au fost tocmai cele datorită cărora a simțit nevoia să ajute? Pentru că el știa cum e, pricepea suferința și singurătatea celui părăsit de ajutorul omenesc. Vino, Doamne, și ajută-ne să mergem și să facem și noi asemenea samariteanului!

Atunci când înțeleg că toți ne purtăm rănile așa, la vedere, dar nevăzute, că fiecare dintre noi are o durere cât o mare ‒ pe care nici el poate că n-o cunoaște în totalitate ‒, înțeleg și că, de vindecat, vindecă doar Dumnezeu. În rest, suntem niște răni deschise care trecem unele pe lângă altele, iar când ne oprim să ascultăm rana altuia, să vedem dacă inima sa mai respiră, atunci se mai repară un pic a noastră. Vino, Doamne, cu untdelemnul milei Tale, vindecă durerile noastre!

Când ne oprim din egoism ca să fim atenți la durerea altuia, pur și simplu fiind lângă el, măcar cu gândul și o mică rugăciune, atunci Dumnezeu picură balsam vindecător și în inima lui, dar și într-a noastră. E minunat cum făcând bine, primim bine. Știți cum? Ca atunci când, dăruind bucurie unui copil care plânge de dorul mamei, zâmbetul lui înrourat cu lacrimi, întors către noi, este exact bucuria după care tânjeam.

Așa se vindecă rănile ochilor care caută Lumina ziua în amiaza mare. Așa se vindecă inima frântă. Să nu ne fie frică sau rușine că oamenii ne-ar putea judeca pentru cicatrici. Ele sunt semnul biruinței.

sursa: doxologia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Lumea Presei, lumeapresei.ro