ULTIMUL INTERVIU CU ION BESOIU. SPOVEDANIA CUTREMURĂTOARE a marelui actor

Ion Besoiu a acordat, pentru Ev. Zilei, în data de 31 octombrie 2015, un interviu impresionant, în care a vorbit deschis despre viața sa, despre cariera impresionantă, dar și despre aspecte prea puțin cunoscute din lumea noastră culturală. De atunci, maestrul s-a retras discret de pe scena public. Vă oferim, mai jos, un dialog impresionant cu cel care a fost, pentru toți românii, căpitanul din „Toate pânzele sus”.

Poartă pe umerii drepți 84 de toamne împlinite, despletite astăzi pe cerul unui octombrie albastru, luminos, bucureștean. Soarele-i alunecă oblic, un pic în spate, așa că înaintea sa nu aleargă nicio umbră, niciun regret și nicio certitudine. Pășind în stânga lui, zâmbesc stânjenit când îl recunosc trecătorii și nu scap de senzația că se filmează, pe ascuns, o scenă desprinsă din Belle Époque. E frumos și demn bărbatul pe care-l însoțesc, iar când se pregătește să-și deschidă sufletul, mă previne curtenitor, clipind din ochii verzi. În aceeași secundă, dă drumul, din căușul palmelor uscățive, celor doi copii teribili pe care-i ținea de mână: filmul și teatrul. Ființe românești, ca și omul din fața mea: Ion Besoiu.

Florian Saiu: Cum vedeți lumea teatrului de astăzi în raport cu perioada în care ați făcut primii pași pe scenă?

Ion Besoiu: Este o diferență de mentalitate, o diferență istorică. Am început teatrul acum mai bine de șaizeci de ani, în 1949. Era o perioadă în care teatrul însemna o artă importantă pentru regimul care ițea capul în România după 1944, însă el a fost folosit ca instrument de propagandă în primul rând. Comuniștii și-au dat seama că această artă are o funcție formativă, educativă, și-atunci au pus accent pe înființarea instituțiilor teatreale în fiecare capitală de județ. A fost o dezvoltare importantă. Au dispărut teatrele particulare și au apărut cele de stat, foarte controlate ca reportoriu. Cu toate acestea, se strecurau și piese clasice de valoare.

Erau trei piese rusești, două românești…

Așa e, era un procentaj: două piese sovietice, la care se mai adauga una rusească. Un Ostrovski, care era un “dramolete de public” – “Vinovat fără vină” – , de pildă, dar și un Cehov sau un alt titan rus. Apoi, urmau producțiile românești. Sigur, teatrul nostru a evoluat treptat, mai ales după ce ne-am eliberat de clișeele acestea obligatorii. Ulterior, a contat mult faptul că s-a încurajat dramaturgia originală. Păi, noi, în afara lui Alecsandri, a lui Delavrancea, a lui Davila, nu aveam dramaturgi. Or această mișcare de încurajare a adus în prim plan un Paul Everac, un Iosif Naghiu, un Teodor Mazilu… Am constatat acum, pentru că încă mai joc la Nottara, că Mazilu, cu piesa sa “Mobilă și durere”,  are o percuție extraordinară la public. De ce? Pentru că moravurile noastre nu s-au schimbat de mai bine de 100 de ani. Lumea lui Caragiale e încă de actualitate.

De unde găsiți puterea să mai urcați pe scenă?

Iubitule, putere fizică nu mai am. Mă uit cu admirație la Victor Rebengiuc, care are 82 de ani, cu doi mai puțin decât mine și, deși e greu și pentru el, totuși joacă așa, cu putere, cu forță. Eu nu mai am forța fizică. Sigur, și Albulescu a obosit. Nu mai spun de Beligan, care are pste 90 de ani. Dar mă duc cu mare plăcere să mă întâlnesc cu publicul. Mi-am dat seama că spectatorii se recunosc în piesa aceasta (n. r. – “Mobilă și durere”) și o înțeleg. Așa cum suntem noi, românii, știm să râdem, batjocorindu-ne pe noi înșine. Acest lucru este foarte important, înseamnă că avem simțul umorului. Nu-i așa, o chestie tragică.

Intertitlu: Cum s-a rupt carul cu proști la Caracal

Poate că umorul, de orice fel, ne-a ajutat să supraviețuim…

Păi, nu că poate, ci sigur ne-a ajutat! Teatrul, umorul în general. Nu uitați că suntem un neam cu foarte multe frustrări. De-a lungul istoriei, de câte ori n-am fost nevoiți – pentru că așa ne-a așezat Dumnezeu -, la răspântie asta, să ne prefacem? Să undurăm umilințe și să izbucnim din când în când… Dar nu atât de puternic ca un Vezuviu. Am răbufnit în mici revolte, cum a fost momentul 1848, o revoluție importată de altfel. În Franța, în Germania, în Austro-Ungaria au fost revoluții de amploare… Am făcut-o și noi, dar trei zile a ținut! N-a plecat Popa Șapcă, împreună cu Nicolae Bălcescu și cu toată suita de revoluționari de la ’48, de la Izlaz – unde ținuseră proclamația – , spre Caracal și au rămas de pomină? Toată boierimea din Romanați a stat ascunsă după perdele și, când au ajuns ăștia în centrul orașului, să citească și aici, s-a rupt carul cu ei! De acolo vine vorba “S-a rupt carul cu proști”, pentru că boierimea își bătea joc de ei. Noi n-am avut, deci, izbucniri revoluționare extraordinare. Gândiți-vă că noi am fost ultimul stat din țările socialiste care am lepădat comunismul.

Iar apoi ne-am împușcat și conducătorul mult iubit” în ziua de Crăciun!

Vă dați seama? E cutremurător! Dar, pe de altă parte, pentru mine e ceva înveselitor că avem, ca popor, doza de umor să depășim aceste păcate. Ba chiar îmi dă încredere faptul că putem trece cu atâta ușurință peste nenorociri. Sunt niște tare pe care ni le-a imprimat istoria. Noi am refulat întotdeauna mai modest, nu ca polonezii, sau ca sârbii. Exista, între cele două războaie, o vorbă: “treabă românească”. Ce însemna? Adică un lucru de mântuială, de suprafață… dar am fost un popor cu o mitologie senzațională. La noi, toate evenimentele se petrec în sat. Acolo vin Sfântul Petru, Dumnezeu, Sfânta Vineri…

S-a perimat lumea satului…

E păcat. Un popor cu un asemenea folclor, cu o asemenea mitologie… N-am avut excese atât de mari de ură, de crime, de urât, așa cum au cultivat nordicii, germanii. Ei au o mitologie extrem de violentă.

Să revenim la teatru. Cum v-ați apropiat de scenă?

Am făcut, din fericire, un liceu excepțional, Colegiul Lazăr, de băieți pe atunci. Sunt născut într-un mediu, într-o matrice spirituală – cum zicea Blaga – senzațională. Din Mărginime mai sunt Gheorghe Lazăr – abia apoi a venit să-i învețe carte pe bucureșteni -, Emil Cioran, Octavian Goga, Lucian Blaga – care a stat o vreme bună la Sibiu -, Radu Stanca, Ion Negoițescu… Sunt personalități copleșitoare. Eh, consider că liceul este o etapă deosebită în viața unui tânăr. Dascălii te învață ce să înveți, mai ales dacă n-ai un mediu intelectual acasă. De pildă, mi-aduc aminte, într-o toamnă din 1947, profesorul nostru de românească, a început cursul citind o poezie: „Vom spune că toamna a venit foarte trist… Din visuri m-a trezit un gând positivist”.

Bacovia!

Bravo! Bacovia! Ne-am dus la bibliotecă, am citit, ne-am deschis la minte. Mergeam la Cercul Literar, scriam poezii. Le recitam fetelor, pentru că, la acea vreme, așa se cucereau fetele, cu lirismul! Nu cu euro sau cu dolari! Ca să recit bine, m-am înscris la Conservatorul Timotei Popovici din Sibiu. Asta în timpul liceului. Întâmplarea a făcut ca, la finalul unui an, când se monta o piesă de teatru, să joc și eu. Ne instruia un actor de la Teatrul de Stat, Cazimir Tănase îl chema. Noi, tineri, cu aspirații înalte, voiam să jucăm Cehov. Ne-a spus că nu-i de nasul nostru. Am înțeles mai târziu că Cehov este foarte greu. Eh, ulterior, în 1949, la Teatrul din Sibiu s-a eliberat un loc. Era al tânărului Mircea Mureșan, care fusese luat în armată. Cazimir Tănase, care mă văzuse jucând în “Argilă și porțelan”, o piesă sovietică scrisă de un estonian, a spus: “Am eu un tânăr! E fratele lui Avram Besoiu!”. Fratele meu, Dumnezeu să-l ierte!, cu patru ani mai mare decât mine, era tot actor. A activat la Sibiu, apoi a fost directorul Teatrului din Turda… Eh, ei știau de mine și m-au adus la teatru. Mureșan, căruia i-am luat locul, a devenit apoi cel mai bun prieten al meu. Am făcut cu el 12 sau 13 filme importante, inclusiv serialul „Toate pânzele sus!”.

Intertitlu: Iubește „Toate pânzele sus!” pentru atmosfera de la filmări

Așa ați rămas în teatru…

Da, eu care voiam să mă fac profesor de istorie sau de limba română. Visam la literatură comparată! Asta a fost! Mi-a spus Aurel Ghițescu, actor emerit, venit de la Iași la Sibiu: „Dacă ai mirosit soluția cu care se lipesc mustățile, nu mai pleci din teatru!”. Așa am rămas și poate că am făcut bine. E adevărat că, o dată ce-ai urcat pe scenă, e greu să mai renunți. Dacă ai călcat cu dreptul! M-a învățat Radu Stanca, asistent al lui Lucian Blaga la Catedra de Estetică, poet remarcabil și dascălul meu din toate punctele de vedere, că nu-i bine să lași amatorii să urce pe o scenă de profesioniști. Pentru că el știa, și ne insufla și nouă, că teatrul are o funcție magică, că în dosul cortinei e o magie. Din acest motiv amatorii nu trebuia să pătrundă acolo, ei fiind doar niște spectatori. N-aveau voie să vadă misterul din spatele cortinei. Eh, eu am rămas cu această funcție magică a teatrului. Funcție educativă, care acum a început să dispară.  Nu e vina nimănui, asta e dinamica modernă. Acum se aleargă după chestii comerciale, dar nimeni nu se mai gândește la piața de desfacere. Unde să se ducă tinerii actori? Ce să facă? Și atunci eșuează în panorame la televizor, care nu-i formează artistic. Pe timpul meu nu se alerga după succesul facil. Acum te șochezi dacă vezi anumite afișe, cu titluri gen „Femeia care și-a pierdut jartierele”… Domnule, dacă vrei să câștigi bani, nu faci teatru! El trebuie să-și păstreze funcția magică, de formare, de educare a cetății. Oamenii trebuie să vină la teatru și să fie puși pe gânduri, să filtreze apoi informația, să gândească. Acum, se joacă la orice oră. Am fost director atâția ani și niciodată n-am fost de acord să se joace fără pauză.

De ce?

Bărbatul merge să fumeze o țigară, doamnele se uită la celelalte doamne cum sunt îmbrăcate, adică e un schimb total. De pildă, la marile teatre din Londra, din Moscova, pauza mare ține 45 de minute. Oamenii poartă un dialog, beau un pahar cu șampanie… Pentru că, ce este omul? „Este suma relațiilor sale”, spune filozoful grec. Aristotel parcă… Am regretul că tinerii care dau astăzi la Actorie își asumă un risc. Dar poate că-i bine… Pleacă pe un drum și găsesc altul.

Ce rol de film v-a rămas drag?

Iubesc „Toate pânzele sus!” pentru atmosfera lui, nu neapărat pentru rolul căpitanului Anton Lupan. Am filmat pe mări, pe oceane… Eram prieteni adevărați. Plus că am jucat cu niște actori remarcabili – Jean Constantin – extraordinar și genial comic  – și Ilarion Ciobanu, amândoi autodidacți, Papaiani… Foarte drag mi-a fost rolul din “Setea” sau din “Răscoala”, personajul preotului din filmul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” sau rolul din „Ion” sau „Tomșa Vodă”. Sunt roluri de referință pentru mine, poate și pentru public. Eu n-am disperarea „Vai, Doamne, a dispărut Generația de Aur!”. A actorilor, adică. Nu! Eu cred că fiecare generație are vârfurile ei.

Mai mult aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Lumea Presei, lumeapresei.ro