Scrisorile lui Ion Creangă. Îi scria cu lacrimi în ochi lui Eminescu şi încheia cu „Te sărut pe frunte“!

creangaion creanga si eminescu

Pe lângă un povestitor hâtru, Ion Creangă a fost şi un prieten devotat, dar şi un bărbat sensibil, care tânjea după dorul „fratelui“ său Mihai. Cu îndrăzneala caracteristică, nu se sfia să ceară favoruri, prin scrisori, cunoscuţilor sus-puşi cu dare de mână, precum Titu Maiorescu.

Ion Creangă este cunoscut pentru poveştile sale hâtre şi pline de învăţături, dar mai ales pentru ”Amintirile sale din copilărie” care au făcut generaţii întregi să râdă de aventurile şugubăţului Nică. În spatele chipului bonom, s-a ascuns însă şi diaconul răspopit şi îndârjit împotriva ”boaitelor” preoţeşti, vânător de ciori şi mare amator de băutură şi femei prin cârciumile Iaşiului. Hâtrul Creangă avea însă şi alte chipuri, ascunse sub potcap sau zâmbetul molcom de ţăran de la munte. Epistolele scrise de humuleştean dezvăluie şi alte nunaţe ale caracterului lui Creangă.

În scrisorile către prietenul său Mihai Eminescu, îşi descoperă latura melancolică şi partea sensibilă a sufletului care vărsa lacrimi de dorul amicului. Totodată, în scrisorile către Titu Maiorescu descoperim pe abilul negociator care încearcă să-şi folosească influenţa pe lângă cunoscuţii cu dare de mână. ”Cu toată dragostea, Ionică” Prietenia dintre diaconul humuleştean Ion Creangă şi tânărul revizor şcolar din Botoşani este legendară. Poate la fel de legendară, spun specialiştii, ca şi dragostea dintre Eminescu şi Veronica Micle.
Contemporanii îşi aduc aminte cum, cei doi atât de diferiţi fizic dar şi ca temperament s-au cunoscut. Mai precis Eminescu ca revizor şcolar, cu pletele negre în vânt, venise să-i facă o inspecţie la clasă în 1874 lui Creangă care era institutor. După inspecţie s-au întâlnit întâmplător la ”Bolta Rece”, fiindcă la amândoi le plăcea să chefuiască. ”Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, precizează George Călinescu în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

După această întâlnire, au urmat, spune tot Călinescu, şi alte nenumărate întâlniri de pomină şi beţii de ţinut minte. Se completau reciproc, Eminescu râdea auzind basmele şi snoavele lui Creangă, iar poetul din Botoşani îl încânta pe humuleştean cu filosofia sa. Mai mult decât atât ”braţ la braţ”, cum adaugă Călinescu, a apărut Creangă cu Eminescu şi la întâlnirile ”Junimii” din 1876. Eminescu rămas fără gazdă şi sărac se mută la bojdeuca din Ţicău cu Creangă, urmând alte petreceri de pomină. Bucuria nu durează mult. În 1877, Eminescu vrea să plece la Bucureşti, ca redactor la ”Timpul”.

Prietenia dintre Eminescu şi Creangă a fost legendară Eminescu se plictisi iute de sărăcie şi de ”foaia vitelor de pripas” şi în toamna anului 1877 se pregătea să plece la Bucureşti ca redactor la ”Timpul”. El avea mândria lui de om şi nu-i plăcea să cadă pe capul nimănui. Pleacă la Bucureşti, iar după numai o lună, Creangă rămas singur, îi scrie descumpănit, la Bucureşti. ”Bădie Mihai, Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat si părăsit de toţi. Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi. Ţi-as scrie mai multişor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie. Cu toată dragostea, Ionică”, scrisoarea era datată ”Ieşi, 1877, decembre”.

Plângea de dorul prietenului său Latura sensibilă a humuleşteanului este vădită în continuare de epistolele sale. Specialiştii spun că povestitorul moldovean devenise dependent de prietenul său Eminescu. Nu se regăsea, nu avea cine să-l măgulească. ”Creangă rămase însă nemângâiat. Avea el ca prieteni pe Ghe Ienăchescu, Răceanu şi Nicşoi, dar aceştia erau numai buni la băutură. Altul era Eminescu ”marele poet al românilor” , plin de învăţătură şi spunând toate lucrurile limpede, precum sunt , făcându-l să simtă alt om, mai cu încredere în ”ţărănia lui”, spune George Călinescu.

Mai mult decât atât, contemporanii spun că humuleşteanul devenise trist, bea de necaz şi era supărat că nu primise nicio scrisoare de la Eminescu. Se interesa până şi la Veronica Micle de poet. În acest context, a apărut şi următoarea scriitoare, despre care Enăchescu spunea că a fost scrisă cu lacrimi şiroind pe foaie. Îl ademenea chiar şi cu sarmalele ţiitoarei sale Tinca, pe care o ţinea cu el în bojdeucă: ”Bădie Mihai, ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viaţă burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiţi prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales „sarmalele“, care ţie îţi plăceau foarte mult.

Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu ştiu. Atâta ştiu, că subiectul e copiat, aşa cum prea bine ştii că pot copia, e luat din viaţa de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleştii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin. Te sărut pe frunte, Ion Creangă”. Epistola izbăvitoare Creangă era foarte îngrijorat de tăcerea lui Eminescu. Mai mult decât atât, lăsând orgoliul de prieten rănit la o parte îşi făcuse bagajele şi dorea să plece la Bucureşti să-l caute.

”Povestitorul se simţi deodată singur şi părăsit şi începu să se gândească la vreun mijloc de a vedea pe prietenii din Bucureşti şi de a merge cu trenul”, precizează George Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. În 1880 vine însă şi scrisoarea izbăvitoare a lui Eminescu, în care se pare acesta îşi cerea scuze prietenului său şi îi explică că nu a putu să-şi vadă prienul fiindcă se certase cu Veronica şi că muncea prea mult la ”Timpul”, unde Caragiale ”trăgea mâţa de coadă”. Se pare că Eminescu s-a plâns de Micle în două pagini lungi. Creangă bucuros îi trimite cea de-a treia epistolă păstrată din corespondenţa celor doi prieteni.
”Bădie Mihai, slavă Domnului c-am primit veşti de la tine! Eu te credeam mort si mă luam de dor cu amintirile, când eraţi în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta şi alţii, cari acum vă fuduliţi prin căpitală, alături cu ciocoii, mânca-i-ar cânii, că sunt fiii lui Scaraoţchi, şi pe voi norocul şi binele. De ce laşi pe Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar… beşteleu, feşteleu, că nu pot striga văleu, şi cuvântul s-a dus, ca fumul în sus, şi de venit n-ai mai venit… Aferim…

Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncărică şi băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira. Apoi ne-am dus cu sania afară din oraş, si acolo pune-te din nou masă! A doua zi la fel; de-abia a treia zi ne-am zburătăcit, ca vrăbiile, fiecare pe la vatra lui. Acum stau lângă horn cu pisicele mele si mai pun rânduială în cele însemnări. Tu, te cerţi cu politicienii prin Timpul; ce-ai păţit de te-ai făcut aşa războinic? Sănătate şi voie bună, Ionică”, se arăta în epistola lui Creangă.

Din scrisorile lui Creangă, se păstrează şi epistolele către Titu Maiorescu. Spre deosebire de cele către Eminescu, pline de sentimentalism şi melancolie, scrisorile către mentorul Titu Maiorescu sunt pe un ton respectuos, Creangă spun specialiştii făcând chiar pe naivul şi prea-supusul. De altfel, Creangă nu-i scrie lui Maiorescu, o fire sobră şi pudică în cotrast cu apucăturile hâtre şi predispoziţia bahică a lui Creangă, decât pentru a cere favoruri sau pentru a testa terenul, în cazul unei scrieri ce urma publicată.

De altfel legătura lui Creangă cu Maiorescu începe în perioada în care diaconul a decis că vrea să urmeze o carieră didactică. Mai precis spune George Călinescu, Creangă s-a înscris la cursurile Şcolii normale din Iaşi, unde preda tânărul Maiorescu, în anul 1864 pe data de 9 ianuarie. Ca elev, Creangă l-a admirat pe Maiorescu, era un mentor. ”Maiorescu îi va fi produs încântare nu prin ştiinţa pe care nu găsea cu cale să o dezvăluie, ci prin popularizările sale, prin arta de a trata problemel înalte pe înţelesul tuturor.”, scria Călinescu.

Mai mult decât atât, profesorul Maiorescu îl apreciază pe elevul Creangă şi îi oferă şi primul său serviciu în domeniul educaţional. Maiorescu i-a acordat la sfârşitul anului premiul I, iar cu aprobarea ministrului Odobescu, pe 2 octombrie, Maiorescu îl recomandă pe Creangă ca instutor pentru clasa I, secţiunea II a şcolii primare de băieţi din Trei-Ierarhi. În 1876, Eminescu îl aduce pe Creangă la ”Junimea”, iar Maiorescu şi fostul său elev se întâlnesc în calitate de colegi.

După ce Maiorescu pleacă la Bucureşti, îndrăzneţul Creangă nu-l uită şi îi trimite o scrisoare prin care-i cere bani pentru un diacon aflat în necaz. Nu merge pe ocolite, cu respectul cuvenit îi cere suma necesară. Şi asta în condiţiile în care ştia că Titu Maiorescu, avea influenţă şi bani. Humuleşteanul este subtil şi foloseşte un ton umil, ca în faţa unui maestru şi mentor şi apelează pentru a obţine ce-şi doreşte la sentimentalisme. Propriu-zis îi aduce aminte, folosind cuvintele “Odorul scump lăsat din porunca lui Dumnezeu la biserica Buna-Vestire”, unde slujea diaconul sărăcit, pentru care vroia bani Creangă, pentru a descrie trupul aflat în acel lăcaş, al fiului mort la trei ani a lui Titu Maiorescu.

”Stimabile domnule Maiorescu, ca să vă descriu biserica Buna-Vestire din Iaşi, nu am nevoie, căci domnia-voastră, care din porunca lui Dumnezeu aţi lăsat aci un odor scump, o cunoaşteţi. La această biserică, diaconului servitor, anume Vasile Vasilescu, nu i-a fost destulă sărăcia, de care se bucură în genere clerul nostru de mir, şi nici grozava boală de care sufere de vro zece luni de zile (aşa că astăzi se află în spitalul Sfântului Spiridon, cu candeletă în gât şi numai cu o mână de suflet, încât n-are să se mai poată hrăni cu meseria sa, chiar în cazul cel mai norocos, macar că este om tânăr, inteligent şi cu cele mai bune purtări), a trebuit să mai aibă femeie şi patru copii mici, cari mor în casă de foame. Asupra cărora respectuos chem îndurarea domniei-voastre. Vă salut cu adânc respect, I. Creangă”, se arată în epistola datată la 11 iunie 1881.

După 6 zile, Creangă insistă şi mai trimite una, în care face referire, la „Lumânărică”, un personaj din cultura populară, un haiduc al cerşetorilor, un amărât care împărţea pomana primită cu toată lumea şi era considerat un duh binevoitor pentru cei care miluiesc. ”Stimabile domnule Maiorescu, dacă am îndrăznit a recurge la generozitatea d-voastre pentru nenorocitul diacon Vasile Vasilescu de la Buna-Vestire, am ştiut cărei inimi mă adresez. Şi câţiva franci sunt de ajuns unei familii sărace şi nenorocite pentru pâine de azi pe mâne. Ceea ce vă lasă inima să daţi „cu împrumutare lui Dumnezeu” puteţi trimite Onorabilului preot Alexandru Gavrilescu, de la Buna-Vestire care singur mai susţine familia numitului diacon de vreo zece luni de zile, prin mila câtorva poporeni creştini, cari îl cunosc. Dumnezeu, care v-a împodobit cu atâtea haruri, are să vă deie d-voastre de aiurea. Iar pentru mine veţi face să am partea celui mai din urmă ucenic a lui Lumânărică. Vă salut cu adânc respect, I. Creangă”, se arată în scrisoare datată pe 17 iunie 1881. În cele din urmă, Maiorescu trimite bani diaconului amărât, împăcândul pe Creangă.

Citeste mai mult aici: http://adevarul.ro/locale/botosani/scrisorile-ion-creanga-Ii-scria-lacrimi-ochi-eminescu-incheia-te-sarut-frunte-titu-maiorescu-cerea-favoruri-diaconi-1_5509a427448e03c0fdadb925/index.html

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Lumea Presei, lumeapresei.ro