Cum a fost ridicat barajul de la Vidraru și povestea satului de pe fundul lacului

barajul-vidraru-curtea-de-arges0-650x433

Sub milioanele de metri cubi de apă ai lacului Vidraru, care, în 1965, scufundau o întreagă enclavă a comunei argeşene Arefu, stă povestea fascinantă a unei comunităţi cât se poate de reale, care duduia cândva de viaţă. Legendele locale vorbesc de oameni ce-au pierit sub ape şi cruci de cimitir ce ies, din când în când, la suprafaţă. Martorii acelor vremuri ştiu exact ce ascunde lacul în adâncurile sale.

Tragica legendă a oamenilor de la Cumpăna, care au refuzat să-şi abandoneze casele şi au preferat să moară în odăile lor, sub puhoaiele de apă, la inundarea cotrolată a zonei ce avea să devină lacul Vidraru, depăşte, la nivel de scenariu, dramaticul sfârşit al Titaticului. Dincolo de folclorul ţesut pe marginea unui moment consemnat în istorie, acela al umplerii giganticei acumulări de apă, stă adevărata povestea a unei comunităţi dezvoltate tocmai pe fondul realizării construcţiei ce avea s-o condamne la dispariţie. O poveste spusă, pentru Adevărul, chiar de martorii acelor vremuri.

“Cu mult înainte de a se gândi şi de a porni construcţia hidrocentralei şi a lacului Vidraru, exista, în amonte de ceea ce reprezintă astăzi barajul, o zonă  neîmpădurită, cu ocoale, cabane forestiere şi turistice şi câteva locuinţe ale celor care desfăşurau acele activităţi, precum şi câteva construcţii mai impunătoare ale unor familii înstărite – precum fosta vilă a Brătienilor (deja o ruină la momentul umplerii lacului), situată pe undeva prin dreptul actualei Cabane Cumpăna.

vidraru 2

Pe lângă aceste construcţii, mai toate din lemn, au început să funcţioneze şi câteva chioşcuri comerciale, care s-au înmulţit ulterior, când s-a dat startul lucrărilor la baraj, după  constituirea şantierelor, odată cu instalarea coloniilor  muncitoreşti care au lucrat la Tunelul pentru captarea în Lacul Vidraru a Topologului şi la galeria de la Valea cu Peşti. În acea zonă a comunei Arefu se dezvoltase un fel de enclavă – pentru că e impropriu spus sat – pe teritoriul căreia găseai, laolaltă cu localnicii care îşi încropiseră mici gospodării, şi oameni care se ocupau de exploatări forestiere sau turism, comercianţi, crescători de animale, muncitori de pe şantierele acumulării Vidraru”, povesteşte Gheorghe Buzoiu, fost viceprimar al comunei Arefu între 2012 şi 2014, care, pe vremea când era flăcău, colinda fosta aşezare pitorească de sub apele Vidrarului.

Din fosta enclavă a comunei Arefu n-au mai rămas decât legende ale lumii de sub ape şi câteva mărturii grăitoare, ancorate în realitate, ale oamenilor care ştiu ce-a fost, aici, atunci.

muncitori-la-constructia-transfagarasanului

“Înainte de umplerea lacului, zona arăta cum arată o colonie de muncitori din ziua de azi. Între toate construcţiile de lemn care împânzeau zona, se remarcau vreo două mai mari: Casa Verde şi Casa Brătienilor, peste standardele de atunci, cu fundaţii de beton, precum şi o bisericuţă. Prin 1999, când s-a dat dispoziţie să se uzineze cea mai mare parte a apei din lac, nivelul  acumulării scăzuse atât de mult, încât se vedea cu ochiul liber cum se realizează confluenţa râurilor Buda şi Capra, iar în apropiere de Cumpăna, puteau fi zărite, de pe mal, fundaţiile acestor construcţii mai importante. Fenomenul s-a mai repetat câţiva ani mai târziu, când iar a scăzut nivelul lacului şi din nou s-au zărit acele fundaţii”, povesteşte, pentru Adevărul, Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş.

Chiote şi veselie într-o lume cândva vie

Comunitatea de sub lacul Vidraru, deşi mică, era una foarte animată, poate chiar mai vie decât cea a cătunelor din vale.

“Aveam vreo 15 -16 ani înainte de începerea lucrărilor. Băteam întreaga zonă şi-n sus, şi-n jos, ca toţi flăcăii de vârsta mea, după fete, şi mergeam la mai toate serbările ce se ţineau la Cumpăna. Veneau şi oameni de prin localităţile de jos, cu Mocăniţa, fiindcă zona aceasta avea de pe atunci potenţial”, povesteşte fostul viceprimar de la Arefu, Gheorghe Buzoiu.

De şuieratul la deal al Mocăniţei, al cărei traseu se oprea acolo unde şi lacul se opreşte astăzi, îşi amintesc şi cei care au pus umărul la realizarea giganticei lucrări de la Vidraru.

“Undeva, pe la coada lacului de astăzi, era o platformă unde se ţineau un fel de serbări câmpeneşti, cu prilejul fiecărei zile importante din calendar. Mocăniţa aducea acolo, sus, o mulţime de oameni. Trenuleţul acesta, care transporta şi lemne, şi oameni, şi materiale, pleca de la Curtea de Argeş, oprea în câteva staţii de pe traseu şi avea cap de linie chiar la coada lacului, undeva pe lângă Cabana Cumpăna de astăzi”, povesteşte, pentru Adevărul, un alt martor al acelor vremuri, Valeriu Eugen Pop, care în urmă cu aproape 50 de ani, scria istorie pe şantierele Vidrarului, conducând, ca tânăr inginer, o echipă de muncitori de la aducţiunea principală. Şi, ca o paranteză în interiorul acestei poveşti, merită precizat faptul că  Valeriu Eugen Pop este nimeni altul decât cel care avea să devină, mulţi ani mai târziu, ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman.

“S-a umplut cu apă toată valea aceea, după care s-a aşternut o linişte adâncă”

vidraru

În 1965, după finalizarea barajului Vidraru, a urmat umplerea cu apă a acumulării, un proces despre care puţini ştiu că a  durat aproape un an. Să nu uităm că vorbim de un lac ce se întinde pe o lungime de 14 km, ocupă 870 ha şi înmagazinează 320 milioane metri cubi de apă – volumul său util, dar care poate ajunge până la un total de 465 milioane metri cubi!

sursa: turismistoric.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Lumea Presei, lumeapresei.ro